Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta, ca umplutură, trage din haină şi se face o ruptură şi mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altminterea burdufurile crapă: vinul se varsă şi burdufurile se strică; ci pun vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună. (Matei 9 :16-17)

vineri, 29 aprilie 2011

MISTERELE CUVINTELOR. Scotch

de Alexandru Ciolan

Spre deosebire de sinonimele sale Scottish şi Scots, adjectivul Scotch este în engleza insulară un termen peiorativ. Singurele substantive pe care le poate însoţi fără a trezi mânia unui scoţian sunt cele care denumesc băuturi (Scotch whisky) sau mâncăruri (Scotch pie - "plăcintă scoţiană", Scotch eggs - "ouă scoţiene"). Şi totuşi, cu bună ştiinţă, Scotch a fost ales drept brand al firmei 3M.
3M vine de la Minnesota Mining and Manufacturing, numele sub care a fost lansată compania, în zorii secolului XX, şi a funcţionat până de curând (2002). Emblemă a succesului în afaceri prin inovaţie (sute de brevete înregistrate anual), compania 3M a lansat de-a lungul istoriei sale mai multe produse care fac din viaţa de toate zilele una occidentală, deosebind-o de cea africană: banda adezivă, bileţelele post-it, ţesătura thinsulate, buretele de bucătărie, banda de magnetofon, caseta audio şi multe altele.
La începutul anilor '20, când Richard Drew (1899-1980, foto 2) s-a angajat la 3M ca ajutor de laborant, firma nu producea decât glaspapir pentru atelierele auto. Moda deceniului nebun cerea ca automobilele să aibă caroseria în două culori (vezi foto 1), iar coşmarul vopsitorilor erau zonele de întâlnire (sau de separare) a celor două culori, care trebuia să fie strict delimitate, să nu intre una peste cealaltă. Pentru a obţine aceasta se acoperea cu bandă adezivă zona adiacentă corespunzătoare celeilalte culori, se aplica vopseaua şi, după îndepărtarea fâşiei de mascat (procedeul este folosit şi în zilele noastre), linia de demarcare a culorilor ar fi trebuit să fie clar trasată.
Pentru articolul integral din „Ziarul de duminică“ click AICI.

joi, 28 aprilie 2011

Părintele Justin: Viaţa tehnică naşte monştri



Părinte, asistăm la o pasivitate generală şi la o paralizie a voinţei poporului român, încât aproape nu mai este nicio reacţie, nici atitudine faţă de toate aceste bombardamente anticreştine. Cum se explică acest fapt?

Asta şi pentru că sărmanul popor nu mai ştie ce să creadă, nu mai are încredere în niciun lider politic, în niciun formator de opinie, nici în Presă sau televiziune. De aceea este aşa de rece şi indiferent la tot ce apare. Această stare de lucru este de altfel şi indusă, programare la care s-a lucrat cu multă sârguinţă, astfel încât să desfiinţeze modelele şi elitele unui popor şi să strice reperele oamenilor. Acum are mai multă credibilitate în faţa omului de rând cel care ştie să ofere mai bine pâine şi circ. Se mai trezeşte câte unul din somnolenţa asta şi, supărat, caută să facă o mică revoluţie. Dar revoluţia asta ţine numai până la Dealul Patriarhiei sau de la Cotroceni şi de acolo se împrăştie, nu mai rămâne nimic din revolta lui; rămâne el singur revoluţionar. Păi ce era o grevă altădată? Înspăimânta tot poporul, prin seriozitatea şi hotărârea protestatarilor. Acum sunt atâtea diversiuni că nu mai ştii pentru cine şi ce protestezi de fapt; acum nu mai ai încredere nici în fratele de lângă tine.

Mă uitam că foarte puţini medici au protestat împotriva regimului inuman sanitar prin care Ministerul Sănătăţii desfiinţează sute de spitale, introducând în schimb cardul de sănătate cu cip electronic…

Este o realitate tristă – intelectualii noștri au fost şi rămân cei mai slabi în atitudine, fricoși, cedează uşor, să îşi menţină posturile. Am observat asta şi în închisoare – mult mai uşor mărturiseau oamenii simpli decât intelectualii; intelectuali erau câţiva, dar omul simplu pătrundea mai repede cu inima realitatea lucrurilor. Intelectualul nu are exerciţiul luptei, al greului, el s-a obișnuit cu un salariu, cu o stare bună materială şi s-a retras astfel din orice acţiune. Ei s-au aliniat partidelor politice în primul rând ca să-şi apere moşiile, averile.

Bine, dar salariile medicilor acum sunt foarte mici…

Ei, medicul acum e ca şi popa. Are el salariul mic, dar are şi salariul mare, pe care îl ia din buzunarele necăjitului, şi se îmbogăţeşte fără să aibă el salariul mare. Medicul nostru de azi nu mai are spiritul sacrificiului. Acum, pentru că au salariile mici, dau bir cu fugiţii în străinătate, unde să câştige mai mult, dar până la urmă şi statele occidentale vor ajunge la starea în care ne aflăm noi, nu va mai dura mult nici la ei, pentru că are grijă socialismul european de realizarea acestui plan. Sistemul a lucrat ca pe ţăran să îl tâmpească, iar pe intelectual să îl compromită. Păi capacitatea ruşilor de inteligenţă este foarte redusă, datorită alcoolului cu care au fost „hrăniţi” de către comunişti. Că dacă îi întrebai unde e Berlinul, îţi spuneau: „aici, după deal”. Copiii de beţivi ajung, sărmanii, majoritatea nişte analfabeţi, reduşi mintal.
Medicul a şi fost un factor prin care Sistemul şi-a realizat şi își realizează în continuare lucrarea satanică de decimare a populației prin vaccinuri şi alte otrăvuri chimicale.

Pentru interviul integral în revista Atitudini click AICI.

marți, 26 aprilie 2011

Raport academic despre Calul troian de la Roşia Montană


"Bătălia pentru salvarea Roşiei Montane este parte a războiului pentru salvarea aurului românesc. Am pierdut petrolul şi multe altele, nu vom accepta să pierdem şi aurul. Vom demonstra aici că RMGC este un adevarat "cal troian" la Roşia Montană, pentru că a reuşit să impună interesele unei firme private străine (Gabriel) în dauna intereselor statului român, a interesului naţional" este începutul scrisorii deschise adresată guvernului României de către Grupul pentru Salvarea Roşiei Montane din Academia de Studii Economice din Bucureşti, transmite Romanian Global News.

1. Interesul naţional

Constituţia vorbeşte despre interesul naţional în Art. 135, iar în Art. 136 spune că aurul nu poate fi înstrăinat:

Constituţia, Art. 135:

(2) "Statul trebuie să asigure:...

b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară;...

d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional;

e) refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic;...

g) aplicarea politicilor de dezvoltare regională în concordanţă cu obiectivele Uniunii Europene".

Constituţia, Art. 136:

(3) "Bogăţiile de interes public ale subsolului, ... fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice."

(4) "Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică."

Să observăm că interesul naţional nu este definit, nici în Constituţie nici în Legile minelor postdecembriste, nr. 61/1998 sau nr. 85/2003. Iar formularea cu inalienabilitatea bogăţiilor subsolului este vagă.

În schimb, Legea minelor din 4 iulie 1924 (la care face referire Constituţia din 1923), o bijuterie a Coroanei României interbelice, era o lege a interesului naţional:

Legea minelor din 1924, Art. 32:

„Concesiunile (de exploatare n.n.) se acordă numai întreprinderilor constituite ca societăţi anonime miniere române ....

Capitalul societăţii va trebui să fie suficient pentru exploatarea concesiunii.

..."

Legea minelor din 1924, Art. 33.

"La consituirea societăţilor anonime române, statutele vor trebui să respecte următoarele principii:

a) Actiunile vor fi nominative şi de valoare nominală maximă de 500 lei; ele nu vor putea fi transmise decât cu autorizarea consiliului de administraţie. Între români această autorizare nu este necesară.

b) Numărul voturilor fiecărui acţionar va fi limitat;

c) La sporiri de capital, numai 70% din spor se va da vechilor acţionari; echivalentul salariului pe un an, însă cel mult până la 10% se va rezerva funcţionarilor şi lucrătorilor întreprinderii în aceleaşi condiţiuni ca şi vechilor acţionari; restul va fi distribuit la acţionarii noui, dându-se preferinţă subscriitorilor cu sume mici. Subscripţiunile vor fi publice;

d) Capitalul deţinut de cetăţenii români în societate trebuie să reprezinte cel puţin 60% din capitalul social. Pentru întreprinderile existente, cari în decurs de 10 ani dela promulgarea legii se obligă a se naţionaliza, procentul capitalului românesc se reduce la 55%;

e) Două treimi dintre membrii consiliului de administraţie, ai comitetului de direcţie şi dintre censori, precum şi preşedintele consiliului de administraţie, vor fi cetăţeni români.

........... "

Legea minelor din 1924, Art. 87.

"Exploatatorii de platină şi aur sunt obligaţi să predea Statului, prin oficiul respectiv de cumpărare, tot metalul obţinut.

Nimeni, afară de Stat, n'are dreptul să cumpere sau să-şi apropieze în nici un mod aceste metale obţinute din exploatare...."

Apreciem că autorităţile încalcă Constituţia prin promovarea acestui Proiect.

Pentru raportul integral click AICI.

vineri, 22 aprilie 2011

MISTERELE CUVINTELOR. Scrabble sau scormonitul după cuvinte

de Alexandru Ciolan

Marea criză economică din anii 1929-1933 a adus lumii cel puţin un lucru bun (tot răul e, se spune, spre bine): inventarea jocului care mai târziu avea să numească Scrabble.
Un arhitect new-yorkez, Alfred Mosher Butts (1899-1993), având, ca toţi şomerii, o grămadă de timp liber, s-a gândit să-l folosească în mod folositor, creând un joc care să fie deopotrivă de noroc şi de inteligenţă – un fel de şah-ruletă. Citind „New York Times“, a realizat o listă cu frecvenţa literelor în scrierea engleză, iar pornind de la această frecvenţă a acordat fiecărei litere un punctaj: literele cele mai des întâlnite, precum cele care notează vocalele sau consoanele N, S şi T, au primit un singur punct, iar cele mai rare, precum Z, 10 puncte. A scris literele pe 100 de jetoane (cele mai frecvente pe mai multe jetoane) din care jucătorii trebuia să tragă 7 şi să formeze cu ele cuvinte. Câştiga cel care atingea punctajul cel mai mare. Butts a botezat jocul Lexiko şi în 1931 i-a lansat prima versiune, cu care spera să cucerească piaţa şi să se căpătuiască. Nici un producător de jocuri nu s-a arătat însă interesat.
Butts nu s-a descurajat. A perfecţionat sistemul, a adăugat tabla care se păstrează până în zilele noastre, de 15 x 15 pătrăţele, a rebotezat jocul întâi Alph, apoi Criss Cross Words (cuvintele încrucişate începuseră, spre sfârşitul anilor ’30, să fie în vogă), dar tot nu a reuşit să convingă vreun producător de jocuri.
Pentru articolul integral în „Ziarul de duminică“ click AICI.

miercuri, 20 aprilie 2011

TVR pupă poalele lui Boc, Udrea, şi Flutur

de Nicolae Dărămuş

Sâmbătă, 16 aprilie, Televiziunea Română, umilă slugă a Puterii, a băgat în casele românilor, prin graţia Marinei Almăşan, un dezgustător cocteil de kitschuri. Ouă gigantice, bundiţe de dihor, o mizanscenă menită a-i pune în valoare pe amfitrionul Gheorghe Flutur şi mai ales pe invitaţii-surpriză: Elena Udrea şi Emil Boc. Propaganda electorală fără perdea a condimentat expoziţia de bucate bucovinene. Reţeta indigestiei sigure.

– "Regimurile se schimbă, profitorii rămân. Pleac-ai noştri, vin ai noştri. N-au niciodată principii şi mustrări de conştiinţă. Nu se pot schimba regimurile şi ideologiile, pe cât sunt în stare ei să se schimbe de repede. Unii se leagă strâns de regim, devenind una cu el, şi trec de la avere şi de la satisfacerea tuturor dorinţelor şi poftelor la delirul puterii şi al trufiei. Încep a crede că fac parte din altă lume decât a noastră. Rămâne apoi marea masă a trudnicilor, a căror viaţă se reduce la muncă şi la hrană, într-un ciclu etern, şi ale căror conştiinţe nu se ridică mai sus de blidul cu mâncare de dinaintea nasului. Sunt atât de apăsaţi şi dresaţi în apăsarea spre pământ, că nu pot, nu gândesc şi nu vor să privească mai departe. Li-s ochii atrofiaţi ca ai sobolilor de sub pământ. Urăsc pe oricine vrea să-i scoată din existenţa lor de sclavi. Cu ei face orice stăpânire ce vrea. În primul rând să gândească în locul lor" – scria, despre un popor de "oi", conducătorul rezistenţei armate din Făgăraş Ion Gavrilă Ogoranu în cartea Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc.

Mă întreb ce va fi simţit omul acesta – ai cărui ochi luminoşi îmi aburesc ochii atunci când îl privesc în fotografii – murind cu astfel de gânduri despre cei pentru care îşi jertfise 17 dintre "cei mai frumoşi ani", convins la acea vreme tânără că, liberi fiind, românii vor deveni lipsiţi de trufie, generoşi, sinceri şi cu măsură în toate, altcumva spus, că vor fi oameni cu bun-simţ. Greu trebuie să îi fi fost văzând că, după 1989, iubiţii săi compatrioţi "urăsc pe oricine vrea să-i scoată din existenţa lor de sclavi".

Din 2006, de când s-a stins cu puţin după Paşti, Ion Gavrilă Ogoranu îmi vine în minte mereu în preaj­ma răstignirii Domnului. Mă obligă la asta tocmai stridentul amestec de frivolitate şi prostie pe care naţiunea asta îl exhibă şi de Paşti, transfor­mând sărbătoarea creştină dintr-un cuvenit îndemn la meditaţie asupra jertfei în prilej de chiolhan, trufie fără de măsură, laude cu nimicul şi pălăvrăgeală cu iz electoral.

Şi dacă prin alte părţi de ţară sărbătoarea Paştilor mai are, de miru’ lumii, urme de decenţă, la Suceava, de când la cârma judeţului este Gheor­ghe Flutur, manifestările "oficial-creştine", confiscând în interes politic răstignirea şi învierea lui Hristos, au o deşănţare greu de exprimat în cuvinte. Iar Televiziunea Română, umilă unealtă în slujba puterii actuale, se străduieşte – şi, graţie cospiritualităţii Marinei Almăşan Socaciu, reuşeşte prin emisiunea Ne vedem la TVR! – să aducă pe micul ecran inexprimabilul: grotescul, to­xicul şi imbecilitatea fălos-de­miurgică ale unor personaje publice perfect inculte, dintre care unele ar ne­cesita urgent consult psihiatric.

Pentru a articolul integral din Jurnalul Nsţional click AICI.

vineri, 15 aprilie 2011

„Bună, mă numesc Corporatist si sunt workaholic

de Liliana Petrus

22 aprilie 2007. Raluca Stroescu, manager de audit la „Ernst&Young” în vârstă de 31 de ani, a fost găsită moartă în locuinţa ei. Avea calcula­torul deschis si nişte dosare de serviciu în braţe. Sub presiunea unor deadline-uri, tânăra a muncit, aproape non-stop, luni de zile, de dimineaţa până noaptea târziu, fără week-end-uri şi sărbători legale. Era aproape un schelet, cântărea sub 40 de kilograme. Atunci s-a vorbit şi s-a scris, pentru prima oară în România, despre „moarte prin prea multă muncă”. Şi, evident, toată lumea arăta cu dege­tul spre multinaţionale.

Un fragment de realitate, respectiv un comentariu de pe forumuri, preluat de Adina Rosetti în cartea sa: „…poate să mă lămurească cineva pe net care e sensul vieţii, ce-i de făcut, e mai bine să simţi mirosul ierbii sau un card plin, de ce se plăteşte totul aşa de scump?, de ce nu ne învaţă toate astea dinainte, la şcoală?”

Cazul Raluca Stroescu a declanşat o adevă­rată isterie anticorporatistă. Zeci de talk-show- uri şi articole în reviste şi ziare, sute de reacţii virtuale, pe forumuri şi bloguri. Semnate sau anonime, multe dintre postările cu pricina aduceau, de la o poştă, a strigăt de ajutor: „Am fost şi eu aproape de asta, am ajuns la spital…” sau „Mi-am nenorocit sănătatea şi viaţa, fac psihoterapie, de câteva luni…” Inspectoratele teritoriale de muncă au verificat câteva multi­naţionale, sub aspectul respectării programu­lui de lucru. Nu s-au descoperit mari abateri, actele vorbeşte, or acolo scrie, invariabil, opt ore. Compania Ernst&Young, de pildă, pe frontul căreia a căzut Raluca Stroescu, a fost amenda­tă, totuşi, pentru că lucrurile erau prea eviden­te, cu 20.000 de lei.

Recunosc, cinstit, la vremea respectivă nu am urmărit foarte atent acest subiect. Există, însă, un martor-cheie al situaţiei anticorporatis- te de atunci. Adina Rosetti, ziarist şi scriitor, a făcut o documentare beton a cazului Raluca Stroescu. Nu, nu şi-a dat doctoratul pe tema asta, dar a scris o carte. Volumul Deadline, publicat la editura Curtea veche, în octombrie 2010, s-a vândut ca pâinea caldă. Acum se pre­găteşte ediţia a doua. „Mi s-a părut că fata asta e simbolul generaţiei mele, un fel de personaj colectiv”, mărturiseşte autoarea. „Eu însămi am scăpat, ca prin urechile acului, de obsesia tinerilor de a se realiza în multinaţionale, foar­te la modă în 2001, când am terminat ASE-ul. Am şi fost la nişte interviuri, care m-au îngro­zit, pur şi simplu. Îţi cer să le povesteşti şi vise­le, sunt întrebări prea personale, prea scormo­nitoare. Toţi prietenii mei au trecut prin asta, am crescut cu poveştile lor. Soţul meu a plecat din câteva multinaţionale, acum are afacerea lui. Si mama e o victimă a acestui sistem, a lucrat în bănci, o vedeam mereu dărâmată de oboseală, încercănată, epuizată. Muncea de dimineaţa până seara, inclusiv în week-end. Într-un final, şi-a dat demisia. Din toate aceste detalii, chiar am încercat să înţeleg mecanis­mul infernal care ne poate arunca în muncă fără limite. Stilul corporatist mi se pare, sincer, un fel de spălare pe creier. Îţi furnizează chiar şi o familie, împachetată frumos, sub formă de team building sau ieşire în cluburi, ca să nu mai ai de ce să mergi acasă”.
Pentru articolul integral în „Flacăra“ click AICI.

MISTERELE CUVINTELOR. Silenzio stampa – greva tăcerii

de Alexandru Ciolan

Organizarea de întâlniri cu jurnaliştii pentru a le prezenta fie un produs, fie o strategie, fie propria viziune asupra faptelor şi, mai ales, pentru a răspunde la întrebările lor este o invenţie a secolului XX, cu începuturi firave, se pare, prin anii Primului Război Mondial.
În engleză, press conference datează de prin 1937, iar în franceză conférence de presse are prima atestare în 1952. În română, nu trebuie să ne aşteptăm să întâlnim conferinţa de presă, înainte de 1990, decât cu referire la realităţi neromâneşti (la noi, nu presa lua la întrebări, ci partidul, ale cărui conferinţe erau însă "de dări de seamă şi alegeri").
Nu e de mirare, aşadar, că prima atestare a unei conferinţe de presă în baza de date a DCR este tocmai din 1981: "La Tokio a avut loc o conferinţă de presă în cadrul căreia preşedintele firmei Sony a prezentat ziariştilor primul aparat fotografic care, în loc de film, foloseşte un videodisc magnetic…" (R.l. 5 X 81 p. 6).
Italiana a calchiat sintagma (probabil, ca şi româna, din franceză) sub forma conferenza stampa şi, datorită patimii cu care locuitorii Cizmei trăiesc (ei nu privesc, precum celelalte popoare, ci trăiesc la intensitate de infarct) spectacolul fotbalistic, au oferit-o lumii, întoarsă pe dos, sub forma silenzio stampa, tăcerea în relaţiile cu presa.
Silenzio stampa este, zice-se, invenţia unui antrenor italian legendar, Enzo Bearzot - foto 1 (decedat în decembrie 2010) -, intrat în istorie, cu nelipsita pipă între dinţi, pentru că a dus squadra azzurra la titlul mondial în 1982. Tot atunci a organizat, calm, şi prima silenzio stampa. Povestea nefiind lipsită de farmec telenovelistic, nu putem să trecem peste ea…
Pentru articolul integral din „Ziarul de duminică“ click AICI.

marți, 12 aprilie 2011

Prosperitatea economiilor latinoamericane: cum pragmatismul a învins neoliberalismul

de prof. dr. Mihaela Fîrşirotu

Acest articol face parte dintr-o serie dedicată câtorva ţări din America Latină. Există trei motive care pledează în favoarea prezentării evoluţiilor acestor ţări cititorului din România.
În primul rând, vom arăta că politicile neoliberale practicate de România în trecut şi în prezent, sub patronajul şi la insistenţele binevoitoare ale FMI şi, mai recent, ale Asociaţiei investitorilor străini au fost experimentate în America Latină cu rezultate în cele mai multe cazuri ruinătoare. La sfârşitul anilor ’80 şi la începutul anilor ’90, America Latină a adoptat cu un entuziam înduioşător reţetele prescrise de vecinul lor de la nord. Dogma neolibarală cunoscută sub numele de „Consensul de la Washington“ propunea un decalog de politici pe care oricare ţară responsabilă şi sănătoasă la minte ar fi trebuit să le urmeze, dacă dorea să-şi asigure creşterea economică şi să iasă din stadiul de subdezvoltare. Elitele din America Latină, impresionate, convinse sau ademenite au acţionat cu promptitudine pentru a implementa aceste politici care se presupunea că vor da rezultate sigure. Luate împreună, aceste politici vizau formarea unui sistem economic neoliberal. Oricât de eficiente ar fi în alte contexte, deşi aceasta rămâne o ipoteză neverificată, aceste politici neoliberale au sfârşit prin a provoca daune imense ţărilor latinoamericane. Santiso (2006) descrie pe larg şi în mod elecvent eşecul politicilor neoliberale şi dezastrul creat prin încercarea de a le pune în practică.
Lecţiile dureroase ale experimentului neoliberal încercat de America Latină ar trebui să mărească rezistenţa faţă de politici similare practicate în România şi să grabească procesul discreditării ideologiei neoliberale.
Pentru articolul integral click AICI.

luni, 11 aprilie 2011

Leano, lasă Balta baltă!

de Nicolae Dărămuş

„Încep să îi înțeleg pe cei care le pun bombe“ (replică din Capitalism, a love story, de Michael Moore)

Lăsaţi-o baltă şi cu frumuseţea ei!

Elena… Vă rog! Nu lăsaţi imaginaţia de criză să vă zburde la graţii feminine troiene şi la războiul generator de legendă! Povestea e banală cât încape şi e cu Elena noastră, ultima. Asta nu înseamnă că n-au fost banale şi istoriile cu Elenele noastre cele de toate silele, Lupeasca, Tractorista, Ceauşeasca. De bine, de rău însă, acelor Lenuțe le-a trecut vremea. Vremea ăsteia mici, a lu’ Băsescu, pare să fi trecut şi ea înainte de vreme, rămânând pe firmamentul stabilimentului politic numai a lu’ Udrea lu’ Cocoş a’ lu’ Băse. Blonda de la Turism şi Dezvoltare. Un război însă tot se poartă.
Nu pentru ea, Doamne fereşte, că muieruşca e generoasă şi are pentru toţi. Mai o lucrare, mai un buget, mai un proiect cu frunză bleagă… Firește, niște puberi bătrânicioși și netrăiți, care văd în dânsa o zână din povești, s-or fi dus cu mintea la alte podoabe ale Elenei. De la Baconschi și Oltean până la câteva doamne ale politicii care-o slăvesc cu Kill Bill între buze. Eheheee!… femeia… Femeia e altceva!… Dar să nu-mi las nici eu imaginaţia dezlegată, fiindcă despre războiul Elenei Udrea cu balta voi scrie aici. Cu Balta Brăilei, adică.
Pentru articolul integral din Kamikaze click AICI.

luni, 4 aprilie 2011

Asasin în paradis

de Nicolae Dărămuş

Pe om îl cheamă John Perkins şi la ora actuală se căieşte public pentru greşeala de a-şi fi dedicat existenţa unui ţel jalnic: distrugerea vieţii şi îngrădirea li­ber­tăţii pe Terra. O făcuse împreună cu o sumedenie de „omologi” americani, din postura de asasin econo­mic – cum se autodefineşte – slujind ingurgitarea ţărilor „subdezvoltate” de către noul imperiu corporatist, sub pretextele mincinoase ale progresului, dezvoltării, civilizaţiei şi prosperităţii omeneşti. El este autorul cărţii Confesiunile unui asasin economic (copyright Editura Litera, 2010), prin care dezvăluie secretul lui Polichinelle al acestui mecanism nemilos, aparent blând şi bazat pe consimţământul naţional în deplină libertate de alegere, generând însă concentrarea fără precedent a teritoriilor, resurselor şi formelor de viaţă ale Terrei, în mâinile celor puţini. Generând deopotrivă, în toate acele locuri, sărăcie şi moarte.
Devenit la acest ceas al pocăinţei un înfocat ecologist, el pare să aibă şi pretenţia recunoştinţei publice, iar cartea amintită – scrisă şcolăreşte şi devenită best- seller – îi aduce noi venituri din povestirea naiv-lăudăros-pioasă a „greşelilor tinereţii”; de fapt, greşeli de om matur, dar lipsit de scrupule şi conştiinţă la vârsta la care un om integru se abţine măcar, iar adevăraţii eroi luptă sau mor pentru cauze generoase.
Deşi plătit regeşte, misiunea asasinului economic John Perkins era simplă, fundamentată pe abilităţile sale de comunicare, pe câteva cunoştinţe de economie şi psihologie şi, mai ales, pe sistemul mondial de şcolarizare. El trebuia să convingă preşedinţii sau guvernele lumii „înapoiate” că ţările cu pricina au urgentă nevoie de progres şi dezvoltare: şosele, tunele şi canale de circulaţie, reţea feroviară, autostrăzi, metrouri şi aeroporturi, centrale termonucleare. Altcumva spus, nevoie de mega-construcţii.
Fără posibilităţi financiare, guvernele negociau împrumuturi gigantice cu un finanţator mondial sugerat (FMI-ul, în exemplul autorului) care împrumuturi, la rândul lor, erau condiţionte de acceptarea unei dobânzi înrobitoare şi impunerea unui executant străin şi clientelar al lucrărilor (Bechtel, în acelaşi exemplu). Banii treceau din conturile FMI în conturile Bechtel, ţara amărâtă rămânea cu dobânda şi cu lucrarea „modernă”: un artefact. cel mai adesea fără o motivaţie economică reală, necerut de popor şi neamortizabil, în condiţiile afectării pe termen lung a mediului. Întrucât trebuie bine înţeles că fiecare construcţie însemna reducerea suprafeţelor naturale, ele aparţinând fie arabilului fertil, fie pădurilor, fie apelor, la aceasta adăugându-se tulburarea ecologică complexă, începând cu poluarea sonoră şi terminând cu riscul celei radioactive.

Pentru a citi articolul integral în „Jurnalul naţional“ click AICI.

vineri, 1 aprilie 2011

Misterele cuvintelor. Arte marţiale (IV). Judo sau calea supleţii

de Alexandru Ciolan

Judo este un produs tipic al epocii Meiji.
Întinsă între 1868 şi 1912, perioada de „guvernare luminată“ (mei = lumină, ji = guvernare) a scos Japonia din izolarea la care ea însăşi se supusese timp de două secole pentru a nu mai plăti tribut Chinei, a controla strict comerţul exterior al ţării şi a o feri de lăcomia europenilor care începuseră să-i dea târcoale, văzând în ea o posibilă colonie. La mijlocul secolului al XIX-lea, însă, capitalismul şi-a pierdut răbdarea şi a impus, sub ameninţarea tunurilor de la bordul unor nave de război americane, deschiderea spre comerţul internaţional. Şogunul a semnat tratate de pace şi amiciţie cu Statele Unite, Marea Britanie şi Rusia, a trimis misiuni în Occident pentru a studia civilizaţia de acolo şi a început să deschidă ambasade în Europa. Conectată la exterior, Japonia trebuia să se modernizeze rapid şi în interior, renunţând la relaţiile, instituţiile şi valorile tradiţionale („feudale“). Iar aceasta s-a întâmplat în Epoca Meiji.
Părintele judo, Jigoro Kano (1860-1938) este el însuşi o figură emblematică pentru epoca Meiji, în care a crescut, s-a format şi a creat – o perioadă de febrile căutări, de sfâşieri între copleşitoarea greutate a trecutului şi atracţia exercitată de sirenele viitorului de tip occidental. Dacă s-ar fi născut ceva mai devreme poate că Jigoro ar fi fost, ca şi tatăl său, producător de sake, băutura spirtoasă din orez, iar dacă s-ar fi născut mai târziu poate că ar fi devenit ofiţer sau inginer. În perioada în care s-a format el, începuse deschiderea şi prioritară era creşterea de specialişti în limbile şi culturile occidentale. În primii ani de şcoală (particulară!), Jigoro a studiat confucianismul şi… engleza. La vârsta de 14 ani, se perfecţiona deja în engleză şi germană într-o şcoală ţinută de europeni în noua capitală, Tokyo (fostul Edo). Jigoro era pe atunci un pricăjit de 41 de kilograme şi un metru şi jumătate înălţime, bătaia de joc a colegilor.
Pentru a citi articolul integral în Ziarul de duminică“ click AICI.