Gabriel Stănescu a plecat dintre noi în frigurosul noiembrie

de Horia Ion Groza

„Mi-am început viaţa / Exact aşa cum o voi sfârşi: printre cărţi“ sună versurile lui Gabriel Stănescu din poemul Curriculum vitae (placheta Păcatele tinereţii, Ed. Muzeul literaturii române, 2005). Autorul şi-a sfârşit viaţa, scurtă dar bogată în realizări, având încă manuscrise neterminate şi aflându-se încă în plin proces de editare a noi numere din revista Origini, din Caietele internaţionale de poezie şi, în plus, de organizare a standului editurii Criterion la Târgul de carte Gaudeamus, unde planificase, împreună cu câţiva inimoşi colegi, foarte interesante lansări de carte. Inima sa n-a mai rezistat la ritmul de muncă şi griji. A trecut astfel, duminică 21 noiembrie, în cealaltă lume, unde va găsi odihna pe care somnul din noaptea plecării sale nu a reuşit să o împlinească. Avea vârsta de 59 ani şi zborul său, tot mai cutezător, a fost curmat brusc. Poate avea o presimţire când aşternuse cândva pe hârtie versurile: „Scriu ca şi cum fiecare zi de acum înainte / Ar putea fi ultima“ (Sfârşitul lumii).
Lucra cu un entuziasm şi cu o dăruire extraordinară pentru a sluji marile valori culturale şi a apăra ţelurile nobile dintotdeauna ale omenirii, pe care le privea prin aportul specific al spiritualităţii româneşti. „Când un scriitor nu mai crede în ceea ce face, încetează să mai fie ceea ce este“, nota el în Jurnalul în căutarea poeziei (Criterion, 2001), avertizând despre pericolul rutinei căreia îi cad uneori pradă profesioniştii scrisului, care ştiu că „societatea de consum are nevoie de bestseller-uri, nu de capodopere“. Scriitorul este o conştiinţă a societăţii în care trăieşte şi un permanent memento, pentru o înţelepciune a trăirii, împotriva acţiunii corozive a timpului. „De ce scriu? Ca să nu uit să-mi amintesc“, nota el în Jurnalul său de poet, simţindu-se într-o competiţie neîncetată cu puţinii ani ai vieţii („Moartea / se arvuneşte / trăind“, cita el din Ungaretti) şi sub povara unei datorii faţă de generaţiile viitoare („Noi cei de azi nu suntem altceva decât / Exact ceea ce vor vrea să ştie despre noi / Cei ce vin“ – poemul Troia din Păcatele tinereţii, Ed. Muzeul Literaturii Române, 2005).
Poetul, eseistul şi publicistul Gabriel Stănescu s-a născut la Bucureşti în 1951. Era licenţiat al Facultăţii de filosofie din Bucureşti (1977), doctor în filosofie cu teza Particularităţi etno-culturale ale românilor americani (2002) şi membru al Uniunii Scriitorilor din România, începând din anul 1990. S-a stabilit în S.U.A., lângă Atlanta, în anul 1991 şi de-atunci şi-a împărţit anii vieţii între ţara sa natală, pe care o iubea cu pasiune, şi noua ţară de reşedinţă, de al cărei ideal de libertate fusese atras.
Poet de talent, a debutat în în revista Cronica din Iaşi (1969). Exerciţii de apărare pasivă (1984) constituie primul său volum de poezie, având girul lui Mircea Martin şi Laurenţiu Ulici. Urmează Împotriva metodei (1991), America! America! (1994), Sfârşitul care începe (1996), Peisaj cu memorie. Poeme haiku (1996), Stress (1998), Identitatea neantului (1998), Dincolo de niciunde (1999), Când acasă nu mai este acasă (2000), Despărţirea de frică (2001), Memorie clandestină (2002), Despărţirea de frică (volum antologic apărut la Cartea Românească în 2003), Păcatele tinereţii (2005), Scrisori de la tropice (2006), 111 poeme (2008), O speranţă numită Mayflower (2008). Şt.Aug. Doinas, Marin Mincu, Constantin Abăluţă, Aurel Sasu, Andrei Codrescu, Dan Stanca, Horia Gârbea, Liviu Antonesei, americanul Dana Gioia şi mulţi alţii au scris apreciativ despre poezia sa.
Gabriel Stănescu este şi autorul unei serii de remarcabile volume de eseuri – Ţara şi exilul (1999), Eseu despre fiinţa românească (1999), Jurnalul în căutarea poeziei (2001), Unde am fugit de acasă? (2001), Românii din lumea nouă (2003), precum şi a unor cărţi în colaborare cu oameni care au suferit detenţie politică – Curajul de a sfida moartea (2007) şi Dumnezeu m-a salvat din iad (2008).
Al treilea aspect al activităţii sale literare este acela de editor, aspect marcat de acelaşi entuziasm şi devotament vecine cu uitarea de sine. Aspectul acesta poate copleşeşte, ca amploare, însăşi creaţia proprie a lui Gabriel Stănescu, fost director al editurii Criterion Publishing (fondată de el în 1995 în Atlanta, Georgia, SUA). La această editură au apărut numeroase scrieri ale celor din exil. Editorul a luptat pentru o spiritualitate românească (el amintea în cartea sa de eseuri Ţara şi exilul, Criterion, 1999, cuvintele lui Emil Cioran: „România numai atunci va avea un sens în lume când ultimul român îşi va da seama de specificul şi unicul condiţiei româneşti“), a apărat memoria marilor vârfuri ale culturii noastre moderne şi a păstrat vie amintirea suferinţelor îndurate sub comunism. Un aport original a fost strădania sa de a întocmi cuprinzătoare crestomaţii, dintre care menţionăm Mircea Eliade în conştiinţa contemporanilor săi din exil (2001), Pentru o definiţie a specificului românesc (2006) sau Emil Cioran în conştiinţa contemporanilor săi din exil (2007).
Gabriel Stănescu a înfiinţat în 1995, împreună cu intelectuali din SUA (între care Silvia Cinca, Sanda Golopenţia, Constantin Eretescu, Ştefan Stoenescu), Asociaţia Literart XXI. Azi această Asociaţie numără peste 300 de membri din întreaga lume şi acordă anual premii de poezie, proză, eseuri şi publicistică. Tot el a fondat, sub egida Asociaţiei, revista Origini-Romanian Roots, pe care a editat-o cu sârguinţă şi multă pricepere, revistă care se autoprezintă ca „singura revistă de cultură românească ce apare pe continentul american“. Inaugurată în 1997, citită în diaspora şi în ţară, revista a ajuns, având cinci numere pe an, la numărul 154-155-156 (iunie-iulie-august 2010). Temele care au alcătuit individualitatea fiecărui număr al revistei au vizat problemele actuale de cultură şi angajare socială ale românilor din ţară şi străinătate, au dezbătut evenimente şi personalităţi culturale, au promovat valori şi personalităţi căzute în uitare. Revista a fost într-un fel sufletul activităţii lui Gabriel Stănescu şi a întrunit numeroase condeie animate de dorinţa cultivării unei verticalităţi morale şi a îmbogăţirii continue a profilului spiritual al societăţii româneşti.
Gabriel Stănescu a avut multe iniţiative culturale, pe aceeaşi linie de neobosit editor. Astfel, a fondat în 1997 Caietele internaţionale de poezie, în care majoritare erau traducerile din poezia românească clasică şi contemporană – un efort salutar în promovarea peste hotare a culturii româneşti şi un pas spre integrarea acesteia în cultura universală. Publicaţia, cu dată de apariţie anuală, a ajuns la numărul 9, numerele 10 si 11 fiind încă în pregătire. Volumul Nopţi şi zile în Delta Dunării, rod al taberelor literare Calica din 2003 şi Mila 23 din 2004, a constituit rodul unei alte iniţiative remarcabile. Almanahul Origini, editat în fiecare an începând din anul 2000, a oferit cititorilor texte interesante din domenii care nu se încadrau în tematica revistei dar cultivau acelaşi spirit de participare la fenomenul românesc.
„Când am cântat îndeajuns / Ca să nu fac eu însumi trompetă din Disperare? / Când am renunţat la Adevăr / Ca să mă pot pe mine însumi mai bine cunoaşte / Când m-am înşelat / Ca să nu las altora şansa să recidiveze? / Când am iubit îndeajuns / ca să şterg greşalele greşiţilor şi negreşiţilor noştri / Chiar şi pe ale acelora care / Duşmani fiind i-am crezut / De bună credinţă?“, scria poetul (Despărţirea de frică). Multe poeme ale sale au o alură eseistică deşi nu sunt lipsite mai niciodată de aura poeziei autentice, autorul simţindu-se „anchetat încă o dată pentru consum ilicit de literatură onirică“ (Greetings from New York).
De o puternică conştiinţă civică, poetul şi eseistul sesizează răul în lume şi se întreabă asupra rădăcinilor acestuia: „Omenirea se scufundă în fiecare zi / Cu câţiva milimetri /…/ Sub propria sa greutate / Nu versurile lui Ovidiu au fost cauza răului“ (Omenirea se scufundă). Autor al unor fulminante volume de versuri precum America, America, Sfârşitul care începe şi Despărţirea de frică, Gabriel Stănescu aduce mărturia sa proprie când militează pentru a nu se da uitării tragica experienţă comunistă la care a fost supus poporul nostru, experienţă ce trebuie să-l ajute în edificarea unei societăţi cu adevărat democratice, axate pe libertate şi dreptate socială: „Era noapte când mama m-a adus pe lume / O noapte cumplită în lunga noapte a istoriei / Noaptea maşini negre ridicau oameni de acasă / Ducându-i în direcţii necunoscute / Trenuri nesfârşite cu deţinuţi opreau în gări / Închişi în vagoane ca vitele /…/ Nimeni nu vorbea cu nimeni / În acea lungă noapte a istoriei / În care mama m-a adus pe lume / Într-o maternitate din Bucureşti / Fără cuvinte fără amintiri fără poveşti fără soare / O noapte cumplită înaltă impersonală / În lunga noapte a istoriei“ (1951).
Jertfele făcute nu trebuie uitate şi ele trebuie să insufle maturitate în acţiune generaţiilor care urmează. „Nimeni din familia mea nu a scris poezii… / Nu a fost de-ajuns / Că au trecut înot două războaie mondiale / Că femeile au umplut curtea de copii / Că bărbaţii au fost luaţi prizonieri la ruşi / Că au făcut ani buni de închisoare la Canal?“ (Minte de copil). „Noi n-am apucat Dumnezeule nici măcar / O bucată de întuneric / În care să ne îngropăm morţii / Prizonieri de război dispăruţi fără urmă / În îngheţata siberie“ (Facerea lumii). Teribilă confesiune, cutremurătoare versuri. „Am fost minţiţi înşelaţi până la al şaptelea neam / Am fost declaraţi inutili şi transferaţi în suburbiile / Unor oraşe fără locuitori /…/ Cum puteai să-i denunţi când ştiai / Că altă binecuvântare decât puşcăria nu era posibilă?“ (Tot atâtea întrebări). Gabriel Stănescu lupta pentru o lume mai bună şi mai dreaptă şi pleda pentru responsabilitatea intelectualilor, folosind mijloacele sale proprii –inspiraţia şi sinceritatea versului precum şi acuitatea şi verva eseului („De ce nu crezi că mâna care scrie / Nu e (şi ea) o mână care făptuieşte?“ (Mâna care scrie).
Cu iubire de ţară şi neam, de valorile acestora şi de necesitatea continuităţii cultivării lor, Gabriel Stănescu declara în deschiderea cărţii sale Eseu despre fiinţa românească (Criterion, 2000): „De unde venim? Cine suntem? De ce am rămas noi înşine, în pofida tuturor catastrofelor istorice? Iată întrebări la care am încercat să găsim răspunsuri în acest eseu, nu doar din impulsul de a cunoaşte adevărul, ci mai ales din dorinţa de a da seama despre toate acestea celor ce vin“. Poetul, care vorbea de „viermele / care continuă să roadă /…/ în neantul valah“ (Neantul valah), este dublat de editorul pe deplin încredinţat că „orice carte poate fi socotită o încercare pe cont propriu de a amâna, de a prelungi sau chiar de-a anula neantizarea fiinţei umane“. Să nu uităm că teza lui de doctorat a studiat etnosul românesc. Gabriel Stănescu a pledat pentru un tot armonios al profilului românului, profil plenar care pune pe prim plan unicitatea sa spirituală ce însufleţeşte şi dă valoare acţiunilor sale în comuniune cu celelalte popoare..
A plecat dintre noi un scriitor de mare talent, un editor laborios şi, mai ales, o conştiinţă vie, pentru care a contat tradiţia şi stabilitatea neamului său şi a cărui soartă nu i-a fost indiferentă, aşa cum apare ea în contextul lumii contemporane, marcate de umbrele sistemelor tragice dictatoriale şi de imperfecţiunea structurilor democratice. Un condeier bântuit de frigurile şi interogaţiile creaţiei, toate sub semnul unei nevoi nebune de frumos, de absolut, de apărare a eternelor valori ale fiinţei umane. Fie-i ţărâna uşoară.

Ceasornicul replierii. Societatea americană şi criza economică (II)

de Horia Ion Groza

Ce impact moral va avea această situaţie economică? Va schimba ceva fundamental în atitudinea umană? După cum constata, cu adâncă amărăciune, un prieten, în veacul nostru nu mai există etică ci mii de legi pe care nimeni nu le ştie şi nu le respectă. Bine, cel puţin, că lăcomia va lua o pauză în anul 2010, când oamenii vor învăţa să se aştepte la mai puţin, să îşi dorească maşini şi case mai mici şi vor începe să aprecieze produsele mai ieftine, locale; aşa suna prognoza din anul trecut a viitorologului britanic Richard Watson, citat de The Times, autor al extrem de popularei cărţi Future Files: The 5 Trends That Will Shape the Next 50 Years (Dosarele Viitorului – Cele cinci tendinţe ce vor remodela următorii 50 de ani, Scribe Publications 2009). Viitorologul avertiza că oamenii vor suferi de o slăbire a memoriei datorită atenţiei foarte împărţite între, pe de o parte, telefonul celular şi monitorul calculatorului (atenţie parţială, constantă) şi, pe de altă parte, numeroasele parole şi coduri pentru internet şi credite (atenţie distributivă). Între oameni se va produce o izolare, căci ei nu mai comunică direct, faţă către faţă, ci separaţi unii de alţii, aşezaţi la calculator într-un ungher al camerei, scufundaţi într-o lume digitală, de unde fac până şi cumpărăturile (on line). De aceea anii 2010-2011 vor fi dominaţi de sentimente depresive de singurătate. Dorinţa de socializare va intensifica foamea de împărtăşire a experienţei; răbufnirea, după Richard Watson, va fi în mari festivaluri şi spectacole cu audienţe de mii de oameni. Nu va mai exista bucuria comunicării într-o bibliotecă deoarece au dispărut plăcerea şi răbdarea de a citi, dar nu va exista nici măcar comunicarea într-un magazin de închiriat filme sau în holul unui cinematograf căci filmele acum se descarcă de pe internet.
Oricum, criza economică va mai domoli arşiţa lăcomiei, patima consumului şi a confortului. Lumea va trece la simplitate, va repara aparatele stricate în loc să cumpere altele noi. Cum ironic observa Richard Watson, oamenii nu se vor mai lăuda cu cât de mult au plătit pentru o maşină sau alt lucru ci cât de puţin au plătit. Optimist, viitorologul britanic prevede fenomenul de „re-sourcing“, readucerea în ţară a slujbelor ce fuseseră exportate în ţări din lumea în dezvoltare. Publicul american este mai neîncrezător şi din cauza falsurilor, perisabilităţii sau proastei funcţionări a produselor contractate la preţuri scăzute în ţările sudmaericane sau asiatice; oamenii citesc cu atenţie etichetele şi, dacă nu găsesc suficientă informaţie, apelează la Google. Şi un ultim lucru pe care viitorologul îl presimte: instinctual, lumea ştie foarte bine că economia globală îşi va reveni provocând un alt ciclu de inflaţie, de dobânzi galopante, de preţuri tot mai ridicate la alimente şi benzină, încercând să se organizeze la nivel local, ca să-şi mărească independenţa şi să-şi protejeze locurile de muncă.
Se pare că trebuie revenit la etica economiei; este necesară o economie în care nu primează un beneficiu maxim bănesc ci păstrarea unui armonios ritm de viaţă al societăţii. Apelului pentru caritate lansat de Bill Gates şi Warren Buffet, care propunea marilor bogătaşi să doneze jumătate din averea lor uriaşă, le-a răspuns un număr de personalităţi între care şi Paul Allen, cofondatorul Microsoft. De fapt caritatea constituie unul din mijloacele non-economice majore de restabilire a echilibrului, după cum observă John Ch. Médaille, care enumeră şi alte mijloace non-economice importante cum sunt ajutoarele acordate de stat, cheltuielile guvernamentale de rebalansare conform sistemului economic keysian, precum şi creditul pentru consum (camăta).
Pe vremea lui Adam Smith (1723-1790), autorul celebrei lucrări cunoscute sub titlul ei prescurtat Avuţia Naţiunilor (The Wealth of Nations) şi a lui John Stuart Mill (1806-1873), economia politică era strâns legată deopotrivă de filosofia morală şi de cea politică. „Nu din bunăvoinţa măcelarului, berarului sau brutarului ne aşteptăm noi dejunul, ci din ceea ce priveşte propriul lor interes. Ne adresăm nu umanităţii lor ci dragostei lor de sine şi niciodată nu le vorbim despre nevoile noastre ci despre avantajele lor“, sună un citat celebru din Adam Smith. Şi totuşi aceasta nu trebuie să împiedice funcţionarea legilor morale. Sociologul Andrew Sayer de la Lancaster University din Anglia, în articolul său Valuing Culture and Economy (www2.cddc.vt.edu), notează că sistemele economice, politice şi birocratice s-au detaşat în ultima vreme de lumea reală şi au ajuns să o controleze; produsele încep să domine producătorii, economia deţine o logică şi o desfăşurare proprie, independentă de nevoile reale ale societăţii. Problemele de validitate au devenit probleme de comportament. Oamenii nu mai sunt stăpâni pe aspectul economic al vieţii lor şi legile competitive ale economiei globale fac să nu mai existe o etică a economiei. Nu mai considerăm responsabilităţile noastre economice ci ne interesează modalitatea integrării în sistemul economic şi comportarea noastră ca actori. Încetăm să ne mai punem întrebările fundamentale ale economiei morale cum ar fi: care sunt responsabilităţile noastre faţă de copii, bătrâni, handicapaţi şi infirmi, faţă de generaţiile viitoare, faţă de mediu? Ce standarde ar trebui să existe pemtru a primi, a da şi a depune? Ce standarde de viaţă sunt rezonabile, care sunt limitele beneficiilor de pe urma capitalului? Cum se transmit responsabilităţile de la unii la alţii – prin taxe, prin muncă plătită, prin muncă voluntară? Cât de mult se pot baza oamenii pe salarii, care depind de mersul fluctuant al pieţei? Ce lucruri nu pot deveni bunuri vandabile, consumabile (commodities)?
Respectatul economist american John Chrysostom Médaille atrage atenţia că „în economiile capitaliste, majoritatea oamenilor nu sunt capitalişti“. Ei „nu au destul capital ca să-şi câştige existenţa“ şi trebuie „să muncească ‘pe salariu’ ca să poată trăi“. Ca urmare, „vasta majoritate a bunurilor va trebui să fie distribuită prin intermediul salariilor“. Dar se întâmplă deseori ca „profitul şi salariile să nu se normalizeze unul în funcţie de celălalt“. Astfel „o parte disproporţionată din beneficiile producţiei este adjudecată de capital. Drept urmare, vasta majoritate a bărbaţilor şi femeilor nu vor avea suficientă putere de cumpărare pemtru a ‘asana’ pieţele, ceea ce va conduce la o stare de dezechilibru, adică la recesiune“ (A Treia Forţă – Economia libertăţii – Renaşterea României profunde, ed. J. Ch. Médaille şi O. Hurduzeu, Logos, 2009).
Doi americani, teoreticianul Michael Albert şi economistul Robin Hahnel, au sugerat o viziune economică numită economie participativă (participatory economics), sau pe scurt parecon. O participare a tuturor indivizilor în activitatea decizională trebuie să ghideze producţia, consumul şi alocarea resurselor într-o societate, implementându-se astfel, în viaţa economică a acelei societăţi, principii de echitate, solidaritate, diversitate, autoadministrare şi lipsă de risipă în atingerea obiectivelor. Veniturile să fie conform efortului depus în muncă. Rolul banului în parecon ar rămâne doar contabil. Autorii subliniază faptul că această modalitate de abordare economică trebuie să fie însoţită de modalităţi asemănătoare în politică şi cultură; pe această bază, Stephen R. Shalom a dezvoltat viziunea sa de participare politică numită parpolity, care promovează valori de libertate, autoadministrare, justiţie, solidaritate şi toleranţă.
Sociologul şi teologul american Peter Ludwig Berger susţine că interelaţia dintre democraţie şi economia de piaţă este asimetrică: nu poate exista democraţie fără o economie de piaţă dar o economie de piaţă poate exista fără o adevărată democraţie. „Economia este metoda prin care ne pregătim azi pentru a ne putea permite îmbunătăţirile de mâine“ spunea John Calvin Coolidge, preşedinte al Americii în anii 1923-1929, chiar înainte de producerea Marii Depresiuni. Civilizaţia şi profitul trebuie să meargă mână în mână şi nu ultimul s-o submineze pe prima.
Mircea Vulcănescu susţinea, în 1932, într-o conferinţă, că Homo americanus a opus omului „sapiens“ european pe homo faber (Valorificarea culturii americane din punct de vedere european, 19 martie 1932, Fundaţia Universitară Carol I). „Americanul sadea este un «inginer», un tehnician mecanic, ca şi social, un căutător de drumuri, o iscoadă. Tot ce-i ajută să izbutească are preţ.“ Eseistul român îl consideră pe american a fi un „homo faber, omul succeselor răsunătoare în afară, omul civilizaţiei materiale, al confortului, omul stăpân al puterilor firii, omul standard“. După el, „asiaticii au spiritualitate, americanii au civilizaţie dar numai europenii au cultură în adevăratul înţeles al cuvântului“. Şi aici Mircea Vulcănescu aduce o ideie surprinzătoare care pare să răspundă problemelor zilei de azi. „Salvarea culturii americane“, spune el, vine şi din crizele economice, care sunt o înfrângere a lui homo faber, producând „scăderea orgoliului, acceptarea adversităţilor soartei“; „contactul cu durerea adânceşte omul“ şi atrage după sine „căutarea motivelor de viaţă într-un fond mai accesibil, mai uman“. Gânditorul român nu s-a împăcat cu ideea că, în cadrul acelui simpozion, lui i-a revenit să vorbească despre un subiect „plicticos“ precum cultura americană în timp ce, mai norocoşi, Mihail Sebastian avea să vorbească despre cultura franceză iar Paul Sterian despre cultura română; de aceea el este puţin răutăcios în observaţiile emise de pe piedestalul prejudecăţilor culturii europene, dar aceste observaţii nu sunt lipsite de un anume „grain de sel“ şi sună destul de corect cu referire la rolul unei crize economice.
După cum observă economistul David C. Korten de la Harvard University, un proeminent critic al globalizării corporatiste (When Corporations Rule the World, 1995 şi 2001), primul principiu al economiei de piaţă este existenţa activă a numeroşi mici vânzători şi cumpărători, care asigură un substanţial grad de echitate. Al doilea principiu este încorporarea costului în preţul produsului. Astăzi dispare independenţa economică a celor cu iniţiativă. Micile afaceri dau faliment, în special cele de servicii, iar cele creatoare sunt înăbuşite de corporaţii, care sunt sprijinite în mod nediferenţiat de către guverne. Este greu să mai iei împrumuturi de la bănci pentru a înfiinţa o mică afacere. Oamenii îşi pierd libertatea de acţiune şi de gândire căci nu mai pot iniţia propria afacere ci caută de lucru la marile corporaţii, spre care este canalizat tot sprijinul statului. Ca atare, lumea se pauperizează şi trebuie efectuată o compensare, care se realizează prin ajutoare sociale de la guvern, ceea ce îngreunează economia ţării, o ruinează şi o îndatorează.
„Libertatea înseamnă, înainte de toate, autonomie, certitudinea că eşti bine înfipt în realitate, în viaţă şi nu în spectre sau dogme“, scria pe bună dreptate Mircea Eliade. Libertatea înseamnă deci şi responsabilitate – responsabilitate faţă de societate dar şi pentru unicitatea persoanei membrilor acesteia. Libertatea elimină spiritul tembel de turmă şi stimulează creativitatea, afirmarea deplină a capacităţilor individuale. Ea implică partenierate între oameni responsabili care înţeleg competiţia ca pe un mers al progresului şi nu ca pe un mijloc de satisfacere a lăcomiei şi de umplere rapidă a buzunarelor în mod agresiv şi egoist, fără grija că va fi vătămat iremediabil viitorul întregii societăţi.
Aud că preşedintele Traian Băsescu, la întâlnirea cu prim-ministrul ungur Viktor Orban, a remarcat că este nevoie de un nou sistem financiar care să înlocuiască pe cel vechi în efortul de a revigora economia. Categoric, o participare activă a cetăţenilor ţării la viaţa politică şi la găsirea de soluţii economice atât de dificil de realizat este un imperativ. Unul din lucrurile de corectat este etica şi justeţea retribuţiei. Recent, un grup din comunitatea orăşelului Bell din zona Los Angeles a cerut demisia imediată a trei funcţionari din consiliul orăşănesc (un şef administrativ, un asistent de administrator al oraşului şi şeful poliţiei), ameninţând cu o campanie de forţare a demiterii. Salariile celor trei însumează peste un milion jumătate de dolari pe an, şeful administrativ însuşindu-şi un salariu de două ori mai mare decât cel al preşedintelui Barack Obama. Oraşul este mic (doar 40 mii de locuitori), cu un venit anual mediu pe familie de 30 mii de dolari, 17% din populaţia oraşului trăind în reală mizerie. Acţiunea comunităţii a avut ecou, unul din cei trei a demisionat iar Procurorul General al Californiei a deschis o investigaţie amănunţită.
Care este impactul unei crize economice asupra culturii? Asistăm în ultimele decenii la un fenomen tot mai pronunţat pe care încă din 1944 filosofii Şcolii de la Frankfurt, Theodor Adorno şi Max Horkheimer l-au definit drept „industrie culturală“. Aceşti autori consideră că relaţiile capitaliste au invadat sfera culturii, manipulând indivizii ca pe nişte consumatori. Deşi modelul centralizat nu mai este de actualitate, el rămâne valabil ca ideee despre manipularea indivizilor şi standardizarea bunurilor culturale la care aceştia trebuie să se supună. În acest sens, „cultura populară“ constituie un sistem răspunzând nevoii de relaxare a oamenilor, care în mod subtil, prin filme, TV, jocuri video, spectacole muzicale ş.a. reuşeşte să inducă pasivitate, lipsă de discernământ, acceptare fără rezistenţă a şabloanelor în gândire şi comportare, infiltrate de o „cultură“ care nu cere efort de receptare din partea publicului. Astfel se ajunge la a răpi de fapt libertatea individului de a alege o ideologie, de decizie şi de gândire critică, libertatea reducându-se la o „libertate de a fi la fel“ cu restul mulţimii. Se ajunge la fabricarea de produse în serie, la „industria de amuzament“ (entertainment industry) care produce bunuri comerciale (commodities) în domeniul atât de exigent, personal şi complex al culturii autentice. Astfel se ajunge la manevrarea psihologică a mulţimii, care este dirijată, prin repetare şi standardizare, spre a cumpăra produsele industriei de amuzament care aduc un profit maxim producătorilor. Desigur, există o dinamică a procesului, pentru că repetarea şi standardizarea nu pot amuza la infinit şi duc la o anume saţietate, dar înnoirile se efectuează controlat, având în vedere aceleaşi criterii ale profitului (Marcia Y. Lise, Univ. of London, What is Culture? , 2007).
Unde mai este libertatea de creaţie în aceste condiţii industriale care, pentru realizarea unei producţii pe scară largă, cer standardizare şi repetare? Se ştie că în spatele unui fapt real se ascund multe posibilităţi de creaţie artistică. „Literatura nu s-a născut în ziua când băieţelul care striga ‘lupul, lupul!’ venea fugind spre peştera sa din Neanderthal cu lupul pe urmele sale; literatura s-a născut în ziua când un băieţel striga ‘lupul, lupul!’ dar pe urmele sale nu era niciun lup“, scria Vladimir Nobokov. Dar pentru ca aceste posibilităţi să devină realitate, ca să apară o literatură de calitate dovedind forţă de creaţie, este nevoie de libertate, de detaşarea de o uniformizatoare „industrie culturală“. O criză economică este în stare să trezească dorinţa eliberării de constrângeri a adevăraţilor creatori artistici, care vor şti să folosească şubrezirea sistemului impus cultural de către cei care deţin puterea economică, pentru a restabili echitatea.
Marea depresiune economică din anii ‘30 a inspirat multe scrieri, autorii analizând traumele sufleteşti, gândurile, decepţiile şi aspiraţiile oamenilor ca efect al dezastrelor financiare. Puternicele romane Fructele mâniei (salutat cu premiile Pulitzer) şi Oameni şi şoareci ale lui John Steinbeck (laureat Nobel) îşi trag seva din această epocă; la fel şi romanele Marea depresiune al lui Alon Bersharder şi Să ucizi o pasăre cântătoare al lui Harper Lee. Probabil şi actuala criză va avea ecoul ei în literatura de calitate.
„O civilizaţie este construită pe ceea ce se cere de la oameni, nu pe ceea ce cer oamenii de la ea“, scria undeva Antoine de Saint-Exupery. Ideea confortului, a consumului de dragul consumului, a unor slujbe uşoare şi plăcute dar bine remunerate, a setei de căpătuială, a lipsei de responsabilitate şi de efort creator în folosul societăţii trebuie să dispară. La rândul ei, societatea trebuie să aprecieze strădania individului, respectându-i nevoile de libertate, de manifestare a unicităţii ca persoană, ferind-o de standardizări şi fetişizări înrobitoare.

(Articol propus pentru Origini / Romanian Roots, 4-5-6/2010)

Ceasornicul replierii. Societatea americană şi criza economică (I)

de Horia Ion Groza

Brianna Karp şi-a pierdut slujba administrativă în vara lui 2008. Imediat şi-a vândut mobila, inclusiv pianul pe care-l iubea atât de mult, şi a scăpat de rafturile de cărţi. S-a mutat întâi în casa părintească, lucru neobişnuit în societatea americă a ultimelor trei decenii, dar neliniştea rebelă a vârstei de 23 ani a făcut-o să-şi caute un alt cuib. Şi l-a găsit într-un trailer vechi tras într-o parcare. Vara anului 2009 a găsit-o acolo, fără electricitate, fără duş, fără aragaz şi alte utilităţi elementare. A lipită de micul ei laptop, navigând ore întregi în căutarea unei slujbe, profitând de conectarea gratuită la internet – de fapt nu chiar gratuită, o costa o ceaşcă de cafea de la Starbucks. Şi-a deschis în o rubrică personală, un blog, în care descriindu-şi neajunsurile găsea tot mai multe soluţii practice. A trezit interesul lumii din magicul spaţiu cibernetic şi iată că o revistă s-a oferit s-o plătească pentru a-şi dezvolta ideile într-o carte programată să apară în 2011, întitulată „Ghidul unei fete pentru cei fără de adăpost“. Cu banii şi-a închiriat un trailer ceva mai echipat şi acum vânează o casă la preţ de nimic datorită bine cunoscutei pieţe falimentare de locuinţe, casă pe care, cu dinţii strânşi şi multă muncă, şi-o va amenaja încetul cu încetul, având astfel în fine şi o adresă poştală, element atât de important şi cerut de orice fişă de angajare (Rick Newman, 10 Things We Can’t Live Without, US News, 18 mai 2010).
Statele Unite au intrat în recesiune – un fapt normal într-un ciclu economic capitalist (32 de cicluri de expansiune şi contracţie în lumea americană din 1854 încoace). Recesiunea şi-a arătat colţii pe la sfârşitul anului 2007 şi s-a agravat atât de mult încât, practic, nu se întrevede o ieşire reală decât prin anii 2012-2013. De această dată o contribuţie majoră la intensificarea crizei a avut-o efortul federal de corectare a pieţei imobiliare (care se umflase peste măsură şi fără acoperire în plata împrumuturilor) precum şi cel de ajutor dat sistemului bancar şi marilor corporaţii. Încrederea consumatorilor s-a micşorat considerabil deoarece valoarea caselor (care constituiau principala lor avere – or, „proprietatea este sursa puterii economice“ a unei ţări, după cum spune economistul J.C. Médaille) a scăzut vertiginos iar pensiile, care constau din investiţii în stocuri, au fost puternic lovite de nesiguranţa economiei.
Ca urmare a restrângerii consumului, economia suferă şi mai mult, începând să fie afectate în primul rând locurile de muncă din servicii şi comerţ, la care se adaugă slujbele pierdute din industria de construcţii. Numărul locurilor de muncă eliminate în cursul anului 2008 (2,5 milioane) a fost atins în numai primele patru luni al anului 2009 (un salt alarmant, cunoscut doar în anii ’40 ai războiului); în cele patru luni rata şomajului a ajuns la 8.5% (astăzi este de aproape 10%). Deşi majoritatea politicienilor nu vor să recunoască, recesiunea prin care trece zilele acestea America este foarte gravă – este o adevărată depresiune. Preşedintele Harry S. Truman, cu simplitatea oamenilor oneşti din clasa de mijloc, la care s-a întors după ce n-a mai ocupat înalta funcţie de prim bărbat al ţării, definea plastic caracteristicile unei epoci de impas economic: „Când vecinul meu îşi pierde slujba este recesiune, atunci când mi-o pierd eu este depresiune“.
Clasa de mijloc se micşorează treptat şi sistematic (Michael Snyder, The Middle Class in America Is Radically Shrinking – Here Are the Stats to prove it, Recession, July 15, 2010). Slujbele au fost exportate masiv în alte ţări care plătesc salarii mici şi puţine contribuţii la sistemul de sănătate. 61% din americani (cu 12% mai mult decât în 2008) trăiau în 2009 de la un salariu la altul. Pentru prima oară în istoria ţării băncile deţin mai multe case decât toţi proprietarii de case la un loc. 83% din acţiunile din SUA sunt deţinute de 1% din populaţie, în timp ce 50% din populaţie deţine mai puţin de 1% din avuţia naţiunii. Pentru a găsi azi o slujbă sunt necesare în medie 35,2 săptămâni. Pentru fiecare nou loc de muncă sunt de regulă şase candidaţi.
S-a creat o „subclasă“ de oameni de care societatea nu are nevoie: fără slujbă, fără casă şi fără speranţă. Această nouă categorie de oameni este în creştere. Cei mai mulţi, deşi extrem de harnici, cu o etică superioară de muncă şi gata să lucreze 14 ore pe zi şi şapte zile pe săptămână, nu au o educaţie, o profesie şi nici pregătirea necesară încadrării într-un loc de muncă. Ce se poate face pentru ei? Greu de dat un răspuns…
Un indicator al efectului actualei crize economice este scăderea consumului (Rick Newman, 10 Things We can’t live without, US News, 18 mai 2010). Lumea cumpără mai puţine case şi maşini, aparatură casnică (inclusiv microunde, maşini de spălat vase, uscătoare), hârtie igienică, chiar şi ţigări şi articole porno. Se consumă mai puţină electricitate şi gaz, se foloseşte mult mai puţin aerul condiţionat. Magazinele cele mai căutate sunt cele de vechituri. „Fii atent la cheltuielile mici; o spărtură mică poate scufunda un transatlantic“, spunea pe vremuri Benjanim Franklin – un sfat bun oricând.
Indiferent de economii însă, majoritatea americanilor încearcă să nu precupeţească banii pentru educaţia şcolară a copiilor lor. Rămân totuşi câteva lucruri esenţiale la care ţin oamenii – între ele sunt computerele portabile şi telefoanele cu multiple întrebuinţări; prin ele lumea îşi satisface nevoile de comunicare, de a fi la zi cu ştirile, de muzică şi destindere, de târguială (on line). Lumea nu poate trăi însă fără recreere. Dacă nu mai merge la cinematograf şi nu mai doreşte cablu TV (mulţumindu-se cu posturile TV gratuite, pe care le urmăreşte 18 ore pe săptămână), descarcă muzică de pe internet pe iPod. Dacă nu mai merge la restaurant, baruri şi cafenele, consumă băuturi alcoolice nesofisticate acasă şi bea cafea făcută în bucătăria proprie. Încearcă să-şi mai tempereze pofta de mâncare bând mai multă apă. Foarte interesant şi ilustrativ pentru caracteristica socială a fiinţei umane – trăsătură psihologică parcă şi mai importantă acum, când deprimarea şi stresul sunt bolile zilei, este creşterea cheltuielilor pentru animale de companie – câini, pisici, păsări etc. Chiar şi cei fără casă, dormind prin parcuri sau pe trotoar, au câte un câine ca să le ţină de urât.
Oamenii nu mai ţin la ornamente, triază foarte bine tot ce nu este de necesitate imediată (descoperind că 30% din ce există în casă este de prisos), nu mai ţin să aibă un telefon în fiecare cameră, nu mai încearcă să epateze vecinul prin preţul maşinii sau ustensilelor, nu se mai amuză cumpărând şi vânzând, preferă să compere pe internet ca să evite să le fugă ochii prin magazin şi să fie tentaţi să mai cumpere ceva în plus. Chiar şi celebra preferinţă pentru intimitate (privacy) începe să pălească – copiii se întorc să locuiască cu părinţii, aducându-şi şi prietenii şi căţelul; canapeaua la televizor este plină. Lumea găteşte acasă, cumpără mult mai puţine semipreparate; fumătorii preferă să-şi răsucească ei înşişi ţigările, ca să facă economii. Proverbiala plăcere a americanului de a-şi încerca dexteritatea tehnică pe o nouă invenţie, cumpărând tot felul de nimicuri ingenioase, lasă locul unei atitudini de reţinere. Interesul pentru ziare şi reviste scade vertiginos; statisticile arată că tinerii între 8 şi 18 ani ţin zilnic o tipăritură în mână doar 38 de minute dar navighează pe internet sau se uită la TV şapte ore.
Grav este că economisirea, cauzată de ore puţine de lucru, de venituri mai mici sau de lipsa imio serviciu duce la a nu mai putea plăti asigurările medicale, astfel că lumea amână mersul la doctor, sperând că durerile se vor stinge de la sine, fără medicamente sau intervenţia medicului. Desigur, cărţile de credit sunt mai judicios folosite acum – a dispărut avântul de a trăi pe datorie; totalul datoriilor pe cărţile de credit a scăzut cu 7% faţă de anul precedent; ca reacţie, băncile răspund cu ridicarea preţului creditării. Până şi apetitul de a întâlni un nou partener s-a diminuat – „Cine se mai uită astăzi după o femeie fără salariu?“, oftează una din persoanele intervievate de Rick Newman, autorul articolului mai sus citat.
Puţine companii prosperă în plină recesiune – sunt cele care reuşesc să ajute oamenii să economisească. Când intri azi într-un magazin universal te izbesc raioanele de alimente; hainele, încălţămintea, aparatura casnică au fost mutate la etaj; majoritatea consumatorilor nu mai urcă decât foarte rar scările. Lumea nu mai ascultă poveştile federale despre revenirea economică (scăderea şomajului, creşterea valorilor pieţei, ritmul constant şi sigur de ieşire din criză, recâştigarea încrederii consumatorilor). Nimeni nu mai visează la pensionare.
Tot mai mulţi absolvenţi de colegiu înoată în datorii căci nu mai pot să-şi achite împrumutul pentru studii contractat pe vremea studenţiei; criza economică a forţat băncile să ridice vertiginos dobânzile în caz de întârziere a plăţii, or lipsa locurilor de muncă pune absolventul în imposibilitatea de a plăti la timp. Cel puţin 2/3 din studenţii universitari au o datorie de peste 23 de mii de dolari. Dana Soderberg şi-a călcat pe inimă şi l-a dat pe tatăl său în judecată pentru a-l forţa să-şi ţină promisiunea de a-i plăti taxele la Southern Connecticut State University (Joe Lynch, Grad Sues Father for College Tuition and Wins, New American Independent – American Worker, 2 iulie 2010). Tineretul îşi schimbă felul de a privi viaţa în condiţiile în care se confruntî cu enorme dificultăţi în găsirea unui loc de muncă. Nu mai aleargă după slujbe uşoare care aduc bani rapid şi cu un efort minim. Competivitatea crescută necesită mai multă educaţie – cursuri serale sau fără frecvenţă. A lucra 16 ore pe zi nu mai este un lucru neobişnuit.
Nu se mai aşteaptă ajutor de la stat (bani de încurajare a producţiei, bani de redresare a băncilor, reduceri de taxe pentru proprietarii de case, indemnizaţii de cumpărare de maşini noi, uşurări în reţeaua de asigurări etc), creşte responsabilitatea civică, acceptarea sacrificiului. Entuziasmul aplaudării planului electoral în campania prezidenţială de a ridica taxele celor bogaţi pentru beneficiul celor săraci a pălit. Setea de informare este mult mai puternică; proiectele de lege discutate în Congres trebuie cunoscute în detaliu şi se cere o reacţie de participare din partea marelui public. A dispărut lenea ignorării amănuntelor care privesc legiferarea în problemele de asigurare medicală, de încălzire globală, de reforme financiare. Lumea nu mai crede în tot felul de promisiuni electorale. După cum spune Rick Newman (4 Problems That Could Sink America, US News, 2 sept. 2009), se cere o schimbare netă de atitudine civică, altfel America riscă să se scufunde.
Oricum, şomajul va modela politica, cultura şi caracterul societăţii viitoare iar generaţia în formare va fi profund marcată (Dan Peck, How a New Jobless Era Will Transform America, The Atlantic, martie 2010). 44% din familii au pierdut slujba, au suferit o reducere a numărului de ore de lucru sau au trebuit să accepte o tăiere de salariu în anul 2009. În terminologia economică se cunosc şomaje temporare, proprii dinamicii pieţei când în jocul competiţiei cad şi se ridică firme, dar şi şomaje cronice, atotconsumatoare. După cum subliniază Dan Peck, în timp ce primele funcţionează ca un lubrifiant necesar mecanismelor economice, celelalte mistuie oameni şi familii şi, răspândindu-se ca o plagă, mănâncă oraşe şi industria întregii societăţi. Vătămările sociale şi politice ale şomajului au nevoie de ceva timp de incubaţie pentru a deveni vizibile; de aceea le descoperim treptat, dar cu cât impasul economic este mai lung, cu atât rănile sunt mai adânci şi mai greu de vindecat.
Teama este că graficul evoluţiei economiei nu va lua forma nici a unui V, nici a unui U, nici a unui W ci, din păcate, a unui L, ba chiar, după afirmaţiile fostului secretar al Departamentului Muncii, Robert Reich, forma unui X, dacă nu se va recurge cât mai repede la un cu totul alt model de refacere şi creştere economică. Ajutoarele guvernamentale date băncilor (bailout) arată ca o picătură într-un lighean (alarmant este pentru noi românii că ţara noastră s-a împrumutat ca să plătească banii de bailout acordaţi băncilor Vestului). Peste 140 de bănci americane au căzut în 2009. Exportul american păleşte; chiar dacă ţări precum China, India şi Brazilia cresc puternic, Europa şi SUA se şubrezesc tot mai tare. Industria de construcţii şi cea financiară au intrat într-o fundătură şi oamenii vor trebui să-şi caute alte profesii căci revirimentul mult aşteptat se va produce în alte domenii de activitate productivă.
Un efect secundar al crizelor economice este stimularea inovaţiilor, a creativităţii. Lumea trebuie să gândească la partenierate judicioase şi eficiente, folosind resursele locale. Economiştii Edmund Phelps (Nobel pentru cercetările sale asupra şomajului) şi Leo Tilman cereau înfiinţarea unei bănci naţionale pentru inovaţii; ei acuză situaţia actuală, când sistemul de patente se asfixiază, companiile neglijează creativitatea pentru creşteri pe termen lung, băncile se cramponează de tranzacţiile de proprietăţi, arbitraj regulatoriu şi inginerie financiară (Wanted: A First National Bank of Innovation, Harvard Business Review, ianuarie-februarie 2010).
Dan Peck observă că ultimele două generaţii, în special absolvenţii de colegii, preferă să caute şi să se distreze cu slujbele în al treilea lor deceniu de viaţă, amânând căsătoria şi angajarea într-o carieră profesională – aşa-zisa vârstă de funemployment. Or, aceste generaţii încep acum să intre în confuzie şi deprimare. Criza economică îi triază pe cei serioşi şi perseverenţi în muncă, dispuşi să accepte salarii mai mici şi o serie de neplăceri inerente poziţiei şi felului muncii, decişi să acţioneze într-o viziune pe termen lung.
Reputatul economist Allan H. Meltzer analizează cauzele eşecului eforturilor economice ale guvernului Obama (Why Obamanomics Has Failed, The Wall Street Journal, 30 iunie 2010). Măsurile luate în 1981 de către preşedintele Ronald Reagan de reducere a taxelor marginale şi pe corporaţie, precum şi de încetinire a creşterii cheltuielilor de pacificare (nondefense), au dus la o revenire economică, vizibilă deja după 18 luni. Preşedintele Barack Obama s-a adresat cu măsuri pe termen imediat problemelor costurilor pe termen lung, astfel că soluţiile economice ale administraţiei sale au sporit incertitudinea investiţiilor. Speranţa că, prin soluţiile adoptate, va creşte consumul şi, în consecinţă, se vor crea noi locuri de muncă nu s-a dovedit corectă. Puţin s-a făcut pentru a spori exportul prin încurajarea investiţiilor în mărirea productivităţii, în creativitate. Companiile sunt azi suplimentar încărcate prin programul de asigurări medicale promovat de guvern pentru ajutorarea celor săraci, ceea ce le timorează în activitatea lor pe termen lung. Deficitele statelor împiedică acoperirea pensiilor promise electoral pentru cei încă active, care îşi văd astfel nesigur viitorul. Primul ministru Margaret Tatcher a rezistat presiunii a 360 de economişti de seamă în anul 1980 şi a redus cheltuielile bugetare concentrându-se pe obiective pe termen lung.
(Articol propus pentru Origini / Romanian Roots 4-5-6/2010)