Se afișează postările cu eticheta Dan Puric. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Dan Puric. Afișați toate postările
luni, 11 februarie 2013
Vă invităm, vă aşteptăm...
Seară de teatru şi carte
• Conferinţă Dan Puric despre "Cuvinte şi necuvinte“
• Spectacolul Necuvinte al companiei Passe-Partout Dan Puric
• Lansarea Dicţionarului de cuvinte recente (ediţia a 3-a – 2013)
Sâmbătă, 23 februarie 2013, ora 19, Teatrul de pe Lipscani 53
vineri, 24 februarie 2012
Cherchez la femme
de Alexandru Ciolan
Mijloc de săptămână (joi), mijloc de februarie (16) într-un Bucureşti sfâşiat de dileme mediatice: vor învinge sau nu roş-albaştrii? va împrăştia sau nu opoziţia, pe stadion, fluturaşi pro-prezidenţiali pentru a stârni mânia suporterilor? este sau nu deontologic să difuzezi un filmuleţ cu fostul premier în şuncile goale? se vor topi brusc zăpezile, provocând inundaţii? îşi va menţine sau nu unul dintre canalele rezultate în urma unei separări fratricide avantajul de audienţă asupra concurenţei? Pentru asemenea întrebări esenţiale răspunsul "cherchez la femme" nu oferă o pistă de rezolvare.
Şi totuşi… invitaţia "Cherchez la femme!", atunci când vine din partea trupei Passe Partout Dan Puric (de la care, dacă i-ai văzut spectacolele, ştii la ce să te aştepţi, dar care nu încetează să surprindă), e suficientă pentru a te scoate din casă în seara unei premiere anunţate. Începe să te furnice întrebarea: cum voi fi, de data aceasta, asediat estetic? Şi porneşti să iei în piept nămeţii de pe trotuare (în Bucureştiul începutului de mileniu carosabilul e mai important decât trotuarul, pentru că automobilul e mai important decât omul), ca să te înghesui în metrou alături de roboţei plecaţi de la muncă spre casele cu televizor, o paranteză între două zile de muncă, şi care între două staţii nu vorbesc despre cărţi ori despre teatru, ci îşi bârfesc şefii şi colegii, şi să ajungi la timp la Teatrul de pe Lipscani.
Pentru articolul integral din „Ziarul de duminică“ click AICI.
Mijloc de săptămână (joi), mijloc de februarie (16) într-un Bucureşti sfâşiat de dileme mediatice: vor învinge sau nu roş-albaştrii? va împrăştia sau nu opoziţia, pe stadion, fluturaşi pro-prezidenţiali pentru a stârni mânia suporterilor? este sau nu deontologic să difuzezi un filmuleţ cu fostul premier în şuncile goale? se vor topi brusc zăpezile, provocând inundaţii? îşi va menţine sau nu unul dintre canalele rezultate în urma unei separări fratricide avantajul de audienţă asupra concurenţei? Pentru asemenea întrebări esenţiale răspunsul "cherchez la femme" nu oferă o pistă de rezolvare.
Şi totuşi… invitaţia "Cherchez la femme!", atunci când vine din partea trupei Passe Partout Dan Puric (de la care, dacă i-ai văzut spectacolele, ştii la ce să te aştepţi, dar care nu încetează să surprindă), e suficientă pentru a te scoate din casă în seara unei premiere anunţate. Începe să te furnice întrebarea: cum voi fi, de data aceasta, asediat estetic? Şi porneşti să iei în piept nămeţii de pe trotuare (în Bucureştiul începutului de mileniu carosabilul e mai important decât trotuarul, pentru că automobilul e mai important decât omul), ca să te înghesui în metrou alături de roboţei plecaţi de la muncă spre casele cu televizor, o paranteză între două zile de muncă, şi care între două staţii nu vorbesc despre cărţi ori despre teatru, ci îşi bârfesc şefii şi colegii, şi să ajungi la timp la Teatrul de pe Lipscani.
Pentru articolul integral din „Ziarul de duminică“ click AICI.
vineri, 28 octombrie 2011
Royal Phenix
de Alexandru Ciolan
Ziua de după ziua Regelui Mihai. Seară de sfârşit de octombrie morocănos de parcă ar fi noiembrie. Royal Fashion, în premieră la Rapsodia. Un Lipscani pustiu, cu mese rebegite, fără clienţi, ale localului continuu care a devenit centrul vechi. În faţa teatrului, o mână de oameni îşi aşteaptă perechile ori prietenii. La intrarea în tunelul întunecat şi friguros la care a fost restrâns foaierul, Dan Puric face oficiile de gazdă. Câteva echipe de televiziune pândesc sosirea Casei Regale şi a reprezentanţilor unor familii princiare europene. Televiziunea publică nu e, evident, prezentă…
Royal Fashion e un spectacol detronat şi izgonit (cei care au puterea să detroneze şi să izgonească nu o fac numai cu regii). În prima lui versiune, a avut premiera anul trecut, pe 10 mai (Ziua Regalităţii), în prezenţa mai multor familii regale. A fost jucat de câteva ori, cu sala plină, la Operetă şi… i s-a administrat, republican, injecţia letală. L-a resuscitat, financiar, Mircea Tudor, „leul“ pasionat de tehnologie, iar Teatrul de pe Lipscani i-a oferit găzduire. Altă sală, altă scenă. Alte costume (dar aceeaşi inepuizabil imaginativă Doina Levintza), alte decoruri (tot ale Corinei Grămoşteanu), altă coregrafie (de data aceasta a Leliei Marcu), alţi balerini, veniţi acum de la Operă (Bogdan Cănilă, Bianca Fota, Cristina Dijmaru, Bianca Ungureanu, Cosmina Dinu, Andreea Soare, Cristina Babalâc, Iaela Cocoară). Acelaşi a rămas numai Dan Puric, scenaristul şi regizorul spectacolului şi aceiaşi au rămas membrii trupei sale, Passe Partout DP (Ileana Olteanu, Dragoş şi Violeta Huluba, Nadejda Dimitriu şi Vadim Rusu, Lelia Marcu, Adriana Nicolae, Mihaela Ailincăi, Antoanela Vlădescu, Ion Parea, Adrian Nour, Ştefan Ruxanda, Paul Cimpoieru, Silviu Oltean, Petre Voicu, Petru Ciobanu, Silviu Man, Florin Roşu, Toni Dumitrescu).
Royal Fashion de la Rapsodia este o versiune „revăzută şi adăugită“ a spectacolului de la Operetă. Are câteva tablouri noi, a renunţat la altele (sfârşitul nu mai e, spre regretul nostru, acelaşi), iar ansamblul este mai omogen, diferenţa dintre balet şi pantomimă nu mai este la fel de netă ca la Operetă.
Royal Fashion rămâne, altfel, acelaşi spectacol despre eleganţa, rafinamentul în simplitate, seninătatea şi maiestatea lipsită de ostentaţie a aristocraţiei la superlativ, care este regalitatea. Cu foşnet de crinoline, paşi delicaţi pe poante, peruci impozante de secol al XVII-lea, coroniţe delicate pe creştetele balerinelor, albul imaculat al costumelor, cu acordurile nemuritoare ale muzicii clasice şi preclasice, cu lănci, zale şi armuri, dar şi cu florete atât de delicate încât rămân nevăzute se construieşte o lume a distincţiei şi a nobleţei lipsite de grabă. O lume căreia i-au pus capăt strigătele de „égalité, fraternité“, ambiţiile napoleoniene şi violenţa infamă a bolşevismului. O lume căreia i-au luat locul zgomotul hip-hop-ului, stridenţa MTV-ului, prostul gust căutat al vestimentaţiei urbane, universul artificial al catwalk-ului, violenţa care ne înconjoară. O lume care în loc să meargă la Teatrul de pe Lipscani se aşază la mesele cârciumilor de pe Lipscani. O împărăţie al cărei rege nu mai este Domnul. Iertate să-i fie păcatele!
Royal Fashion a murit la Operetă şi a renăscut, mai viu şi mai viguros, la Rapsodia. Royal Phenix!
Ziua de după ziua Regelui Mihai. Seară de sfârşit de octombrie morocănos de parcă ar fi noiembrie. Royal Fashion, în premieră la Rapsodia. Un Lipscani pustiu, cu mese rebegite, fără clienţi, ale localului continuu care a devenit centrul vechi. În faţa teatrului, o mână de oameni îşi aşteaptă perechile ori prietenii. La intrarea în tunelul întunecat şi friguros la care a fost restrâns foaierul, Dan Puric face oficiile de gazdă. Câteva echipe de televiziune pândesc sosirea Casei Regale şi a reprezentanţilor unor familii princiare europene. Televiziunea publică nu e, evident, prezentă…
Royal Fashion e un spectacol detronat şi izgonit (cei care au puterea să detroneze şi să izgonească nu o fac numai cu regii). În prima lui versiune, a avut premiera anul trecut, pe 10 mai (Ziua Regalităţii), în prezenţa mai multor familii regale. A fost jucat de câteva ori, cu sala plină, la Operetă şi… i s-a administrat, republican, injecţia letală. L-a resuscitat, financiar, Mircea Tudor, „leul“ pasionat de tehnologie, iar Teatrul de pe Lipscani i-a oferit găzduire. Altă sală, altă scenă. Alte costume (dar aceeaşi inepuizabil imaginativă Doina Levintza), alte decoruri (tot ale Corinei Grămoşteanu), altă coregrafie (de data aceasta a Leliei Marcu), alţi balerini, veniţi acum de la Operă (Bogdan Cănilă, Bianca Fota, Cristina Dijmaru, Bianca Ungureanu, Cosmina Dinu, Andreea Soare, Cristina Babalâc, Iaela Cocoară). Acelaşi a rămas numai Dan Puric, scenaristul şi regizorul spectacolului şi aceiaşi au rămas membrii trupei sale, Passe Partout DP (Ileana Olteanu, Dragoş şi Violeta Huluba, Nadejda Dimitriu şi Vadim Rusu, Lelia Marcu, Adriana Nicolae, Mihaela Ailincăi, Antoanela Vlădescu, Ion Parea, Adrian Nour, Ştefan Ruxanda, Paul Cimpoieru, Silviu Oltean, Petre Voicu, Petru Ciobanu, Silviu Man, Florin Roşu, Toni Dumitrescu).
Royal Fashion de la Rapsodia este o versiune „revăzută şi adăugită“ a spectacolului de la Operetă. Are câteva tablouri noi, a renunţat la altele (sfârşitul nu mai e, spre regretul nostru, acelaşi), iar ansamblul este mai omogen, diferenţa dintre balet şi pantomimă nu mai este la fel de netă ca la Operetă.
Royal Fashion rămâne, altfel, acelaşi spectacol despre eleganţa, rafinamentul în simplitate, seninătatea şi maiestatea lipsită de ostentaţie a aristocraţiei la superlativ, care este regalitatea. Cu foşnet de crinoline, paşi delicaţi pe poante, peruci impozante de secol al XVII-lea, coroniţe delicate pe creştetele balerinelor, albul imaculat al costumelor, cu acordurile nemuritoare ale muzicii clasice şi preclasice, cu lănci, zale şi armuri, dar şi cu florete atât de delicate încât rămân nevăzute se construieşte o lume a distincţiei şi a nobleţei lipsite de grabă. O lume căreia i-au pus capăt strigătele de „égalité, fraternité“, ambiţiile napoleoniene şi violenţa infamă a bolşevismului. O lume căreia i-au luat locul zgomotul hip-hop-ului, stridenţa MTV-ului, prostul gust căutat al vestimentaţiei urbane, universul artificial al catwalk-ului, violenţa care ne înconjoară. O lume care în loc să meargă la Teatrul de pe Lipscani se aşază la mesele cârciumilor de pe Lipscani. O împărăţie al cărei rege nu mai este Domnul. Iertate să-i fie păcatele!
Royal Fashion a murit la Operetă şi a renăscut, mai viu şi mai viguros, la Rapsodia. Royal Phenix!
marți, 30 martie 2010
Dan Puric despre înrobirea prin criză
"Capital", revistă adresată economiştilor, postează un interviu video cu Dan Puric despre România profundă şi cauzele crizei. Fără cifre, fără tabele – drept la ţintă, adică la esenţă. Şi fără comentarii. Click AICI.
sâmbătă, 13 februarie 2010
Prostul în oglindă
de Alexandru Ciolan
Liviu Ornea a ţinut să-i facă fostului coleg de cătănie Dan Puric un cadou otrăvit, în loc de tort trimis prin curier în ziua de naştere: un articol intitulat „Proştii sub clar de lună“.
Din „Dănuţ“ cel din vremea tinereţii, băiat inteligent şi cu simţul umorului care avea puterea să citească filozofie în mizeria cazonă, actorul „convertit“ la credinţă şi naţionalism a devenit odios, un adevărat pericol pentru viaţa senin-democratică pe aceste primitoare meleaguri. Din păcate, numai o mână de aleşi cu IQ nobelizabil aud ticăitul bombei. Iar printre ei, primul pe listă, matematicianul-critic de teatru şi de film + ţiitor al unei rubrici în „Observator cultural“ şi gata să-şi spună părerea despre orice, inclusiv despre prostia… românească. Cu gândul la Dan Puric dar cu privirea narcisiacă mângâind propria imagine din oglindă, Liviu Ornea se autoportretizează în primul număr pe anul acesta al „Dilemei“. Să-l ascultăm:
„Cel mai mult mă deranjează prostia oamenilor inteligenţi. Mi se pare cea mai odioasă, cea mai nocivă. Situaţia tipică e aceea în care un ins instruit, vizibil inteligent, excelent specialist într-un domeniu anume, îşi dă cu părerea, luîndu-se foarte în serios, despre lucruri la care, în mod evident, nu se pricepe. O face pentru că e convins că aşa cum a înţeles, în adîncime, domeniul său, la fel poate înţelege orice. Nu e numai vina lui. El ajunge să emită prostii pentru că alţii i-o cer cu insistenţă. La noi, foarte multă lume – nu doar ziariştii – socoteşte importante opiniile cuiva în orice chestiune, chiar dacă acel cineva nu a arătat niciodată vreo preocupare, nu zic pricepere în speţa respectivă. Prostia de genul ăsta e periculoasă pentru că poartă haina erudiţiei, e emisă peremptoriu, cu morgă doctorală – cine să îndrăznească să-i replice expertului“.
Aferim!
Liviu Ornea a ţinut să-i facă fostului coleg de cătănie Dan Puric un cadou otrăvit, în loc de tort trimis prin curier în ziua de naştere: un articol intitulat „Proştii sub clar de lună“.
Din „Dănuţ“ cel din vremea tinereţii, băiat inteligent şi cu simţul umorului care avea puterea să citească filozofie în mizeria cazonă, actorul „convertit“ la credinţă şi naţionalism a devenit odios, un adevărat pericol pentru viaţa senin-democratică pe aceste primitoare meleaguri. Din păcate, numai o mână de aleşi cu IQ nobelizabil aud ticăitul bombei. Iar printre ei, primul pe listă, matematicianul-critic de teatru şi de film + ţiitor al unei rubrici în „Observator cultural“ şi gata să-şi spună părerea despre orice, inclusiv despre prostia… românească. Cu gândul la Dan Puric dar cu privirea narcisiacă mângâind propria imagine din oglindă, Liviu Ornea se autoportretizează în primul număr pe anul acesta al „Dilemei“. Să-l ascultăm:
„Cel mai mult mă deranjează prostia oamenilor inteligenţi. Mi se pare cea mai odioasă, cea mai nocivă. Situaţia tipică e aceea în care un ins instruit, vizibil inteligent, excelent specialist într-un domeniu anume, îşi dă cu părerea, luîndu-se foarte în serios, despre lucruri la care, în mod evident, nu se pricepe. O face pentru că e convins că aşa cum a înţeles, în adîncime, domeniul său, la fel poate înţelege orice. Nu e numai vina lui. El ajunge să emită prostii pentru că alţii i-o cer cu insistenţă. La noi, foarte multă lume – nu doar ziariştii – socoteşte importante opiniile cuiva în orice chestiune, chiar dacă acel cineva nu a arătat niciodată vreo preocupare, nu zic pricepere în speţa respectivă. Prostia de genul ăsta e periculoasă pentru că poartă haina erudiţiei, e emisă peremptoriu, cu morgă doctorală – cine să îndrăznească să-i replice expertului“.
Aferim!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
