MISTERELE CUVINTELOR. Arte marţiale (2) – Ultimii vor fi cei dintâi

de Alexandru Ciolan

Generalul Choi Hong Hi, creatorul, dătătorul de nume şi ambasadorul artei marţiale cu cei mai mulţi practicanţi din lume, taekwondo (pronunţat tæcuóndo), s-a născut în 1918 într-o zonă muntoasă aflată astăzi pe teritoriul Coreei de Nord.
Pe atunci ţara era ocupată de japonezi, care interziseseră practicarea artelor marţiale tradiţionale coreene (taekyon, combinaţie de dans şi gimnastică, cu mişcări circulare şi fluide), singurele acceptate fiind cele ale ocupanţilor.
Pe cât de firav tot pe atât de rebel, pe cât de bolnăvicios tot pe atât de voluntar, Choi a fost exmatriculat la vârsta de 12 ani pentru că îndemna la revoltă împotriva japonezilor. Dorind să-l disciplineze, tatăl său l-a trimis să înveţe caligrafia şi scrierea chinezească la unul dintre marii maeştri coreeni. Când l-a văzut cât era de pricăjit, maestrul a hotărât că, pentru a se înălţa şi a se întări fizic trebuia să-l înveţe, pe lângă caligrafie, şi arta luptelor cu piciorul, taekyon, pe care o practica în secret, în pofida interdicţiei japonezilor.
În 1937, Choi a plecat în Japonia să-şi continue studiile. De-a lungul celor cinci ani petrecuţi la Kyoto şi Tokyo, în paralel cu studiile liceale şi universitare, s-a iniţiat şi perfecţionat în karate, stilul shotokan, ajungând să deţină centura neagră 2 dan (gradul al doilea de maestru din cele nouă posibile).
În 1942 s-a întors în Coreea şi, ca să evite înrolarea în armata japoneză (începuse al doilea război mondial), s-a ascuns. A fost prins şi dus sub arme, a încercat să dezerteze ca să se alăture Armatei Coreene de Eliberare, dar a fost arestat şi trimis în închisoare la Phenian, sub acuzaţia de trădare. Urma să fie executat pe 18 august 1945, dar, când mai erau numai trei zile până la soroc, Coreea a fost eliberată şi a scăpat cu viaţă.
În celula din Phenian, ca să nu se urce pe pereţi de plictiseală şi să nu-şi piardă condiţia fizică, a început să dezvolte un nou stil de lupte rezultat din combinaţia între taekyon şi karate. Se povesteşte că primii lui elevi au fost colegul de celulă şi gardianul, urmaţi la scurt timp de ceilalţi deţinuţi, curtea închisorii devenind un dojo (sală în care sunt practicate artele marţiale japoneze).
Pentru a citi articolul integral în „Ziarul de duminică“ click AICI.

MISTERELE CUVINTELOR. Arte marţiale

de Alexandru Ciolan

Singurul dicţionar general al limbii române în care îşi găsesc loc artele marţiale (definite, din păcate, greşit) este Marele dicţionar de neologisme (MDN), apărut la cumpăna dintre milenii.

Să nu fi circulat până atunci, în română, sintagma? Din câte ştim noi, a circulat şi înainte de 1989, dar nu era foarte frecvent folosită, pentru simplul motiv că artele marţiale nu erau pe placul regimului comunist (de fapt, înainte de Revoluţie nu putem vorbi decât de judo, care din 1968 a avut chiar o Federaţie Naţională, şi, pentru uzul unui cerc restrâns, de karate, care şi-a avut însă prima federaţie după 1990).

Definiţia din MDN vorbeşte despre "discipline sportive de atac şi apărare, de origine japoneză (karate, aikido, judo, kendo), bazate pe un fond moral provenind de la samurai". Artele marţiale pot fi, ce-i drept, practicate, în zilele noastre, ca sporturi, dar nu sunt simple "discipline sportive". Apoi, nu toate artele marţiale sunt de origine japoneză, ci, mult mai larg, extrem-orientală (chineză, coreeană, tailandeză etc.). Iar "fondul moral provenind de la samurai" este de fapt un cod etic foarte strict, cu rădăcini în spiritualitatea orientală (confucianismul chinez, şintoismul japonez, budismul zen hindo-sino-nipon, taoismul chinez). (În paranteză fie spus, ştim care este sursa definiţiei din MDN a artelor: dicţionarele franţuzeşti…)
Pentru a citi articolul integral în „Ziarul de duminică“ click AICI.

MISTERELE CUVINTELOR. Hai să ne dăm cu placa

de Alexandru Ciolan

Una e placa în dicţionare, alta în limba zilelor noastre… Placa din dicţionare (placa aglomerată, placa fotografică, placa turnantă, placa de fundaţie, placa de pick-up, placa dentară) vine din fr. plaque (deverbal din plaquer “a placa, a acoperi cu un strat subţire”, împrumutat pe la mijlocul sec. al XVI-lea din olandezul placken). Plăcile absente din dicţionare dar prezente în realitatea zilelor noastre vin, evident!, din engleză – engleza americană sau engleza internaţională.
Să ne ocupăm întâi de plăcile din informatică. Prima – cea mai veche, cea mai importantă – este placa de bază (traduce engl. motherboard sau mainboard), “placă de circuite integrate pe care se montează sau la care se conectează componentele unui compter” (aceasta este definiţia de manual, clasică, pentru că în ziua de azi nu numai computerele au o placă de bază, ci orice aparat de o oarecare complexitate – maşinile de spălat, centralele termice etc.). „Placa de bază pe care se asamblează toate componentele se alege în funcţie de procesor“ (Adev. 11 VI 02) explica un material menit a-i convinge pe părinţi să le cumpere copiilor computere. În placa de bază trebuie înfipte: o placă grafică/video, pentru a avea imagini afişate pe monitor („[P]oate aveţi nevoie de o placă video mai potrivită pentru noile jocuri apărute pe piaţă“, Z.fin. 22 III 01); o placă audio/de sunet pentru a avea muzică sau zgomot în difuzoare („Placa de sunet este în general suficient de performantă pentru a satisface un utilizator pretenţios“, Adev. 11 VI 02); şi o placă de reţea spre a permite computerului să comunice cu alte computere sau să împartă cu ele unele periferice („Conectivitatea este asigurată de o placă de reţea standard 10/100M şi de una wireless“, Adev. 7 III 07). În ultimii ani, plăcile de bază vin cu facilităţi video, audio şi de reţea integrate, plăcile respective fiind cumpărate numai de utilizatorii pretenţioşi, care vor ceva mai mult decât ceea ce le oferă placa de bază.
Pentru a citi articolul integral în „Ziarul de duminică“ click AICI.

MISTERELE CUVINTELOR. Copii pe ţeavă

de Alexandru Ciolan

Pipeline „conductă“ s-a format în engleză, pe la 1870, din pipe „ţeavă“ (la a cărui origine stă un latinesc *pipa) şi line „linie“ (împrumutat din fr. ligne). În franceză (a cărei mediere nu ar trebui exclusă din filiaţia cuvântului românesc), termenul a fost folosit în limbajul de specialitate încă înainte de începutul secolului trecut, dar recunoaşterea oficială a căpătat-o abia în ianuarie 1973, când a fost inclus pe o listă, aprobată printr-un arrêté (decizie administrativă) referitor la îmbogăţirea vocabularului. Dicţionarul de cuvinte recente îi consemnează o primă atestare în 1974, dar e de presupus că a fost folosit, de specialişti cel puţin, cu mult înainte.
După 1990, pipeline a început să circule şi cu sensul din informatică („arhitectură a procesoarelor care permite trimiterea datelor una după alta, fără ca prima să parcurgă ciclul integral, eliberând traseul pentru următoarea“). Primul ordinator care a folosit această tehnologie datează din 1958 şi era, evident, un IBM), dar folosirea frecventă, în toate limbile, s-a datorat exploziei computerelor personale din anii ’90. Astăzi, se vorbeşte despre pipeline mai ales în legătură cu plăcile grafice („Numărul de pipeline-uri de pixel/vertex a fost redus de la 24/8 la 20/7. Impactul acestei reduceri asupra performanţelor ar trebui să fie neglijabil...“, Adev. 11 IV 07).
O evoluţie cu adevărat interesantă prezintă însă pipeline în romgleza interviurilor acordate de managerii unor mari firme sau a analizelor din publicaţiile economice. În registrul colocvial al englezei, in the pipeline înseamnă „aflat în desfăşurare / în execuţie“. Tradusă ad litteram (un sinonim elegant pentru „tradusă cu picioarele“), sintagma devine în română în pipeline: directorul (român) pentru România al unei multinaţionale relata, de pildă, că „Avem în pipe-line mai multe produse şi servicii extrem de interesante care urmează să fie lansate în cursul acestui an…“ (S.fin. 22 III 09). Alt manager de firmă de succes spunea că „2009 nu este anul în care să pui în pipe-line proiecte de 100 milioane de euro…“ (Money express 23 VI 09). Citatul din urmă este interesant pentru că fotografiază momentul de alunecare a lui pipeline din sintagmă (netransparentă pentru românul care nu-i cunoaşte înţelesul din engleză şi, prin urmare, supusă interpretărilor fanteziste) spre un sens nou, tot mai frecvent în jargonul managerilor şi jurnaliştilor români: acela de „portofoliu“.
Pentru a citi articolul intergal în „Ziarul de duminică click AICI.

MISTERELE CUVINTELOR. Stimulente

de Alexandru Ciolan

Ediţiile succesive ale Dicţionarului explicativ şi cele ale Dicţionarului de neologisme consemnează sub stimulent un sens din limbajul medical („substanţă care activează un organ“) şi un sens generic: „ceea ce stimulează“, prea larg şi prea vag pentru a fi mulţumitor. Înainte de a purcede la desluşirea şi sistematizarea semantismului ascuns sub această superficială definiţie, să mai observăm că stimulent nu este doar substantiv neutru, cum ne spun dicţionarele (inclusiv cel ortografic), ci şi substantiv masculin, cu pluralul stimulenţi, mai rar în presa noastră („pe de o parte avem [pentru relansarea economică] stimulenţi fiscali şi bugetari iar pe de altă parte investiţiile în anumite domenii“, Capital 26 XI 08) dar preferat, pare-se, peste Prut, unde este folosit în documente oficiale (aflăm, de pildă, pe site-ul eurolex.md că „Guvernul Moldovei a introdus un şir de stimulenţi fiscali în formă de scutiri ale impozitului corporativ, stimulenţi speciali pentru anumite genuri de activitate şi pentru investitorii care îşi desfăşoară activităţile pe teritoriul zonelor economice libere“).
Format din verbul a stimula, foarte probabil sub influenţa francezului stimulant, cuvântul apărea sporadic în limbajul presei şi al economiştilor şi înainte de 1989. Astfel, în 1977, la Editura Academiei Republicii Socialiste România apărea un volum de largă şi adâncă respiraţie intelectuală intitulat, sec, Stimulente materiale şi morale în cooperativele agricole de producţie. Din fericire, nu am fost supuşi caznei de a citi o asemenea carte, dar judecând numai după titlul ei mincinos (singurul mijloc de stimulare a ţăranului cooperator era sub comunişti acceptarea tacită a furtişagurilor din recolta obştească) am putea crede că socialismul nu era, precum capitalismul nemilos, interesat doar de partea materială, el lucra şi cu sufletul şi se sprijinea pe valorile morale (nu ştim despre ce stimulente morale va fi fost vorba în carte, dar cu siguranţă unul dintre ele era afişarea fruntaşilor în producţie la panoul de onoare). Alte vremuri, aceeaşi ţară…
Precizând că ne interesează, în cele ce urmează, exclusiv sensurile din limbajul larg economic ale lui stimulent, să încercăm să-i delimităm înţelesurile pornind de la contexte scoase din presa de după 1990.
Pentru a citi articolul integral în „Ziarul de duminică“ click AICI.

MISTERELE CUVINTELOR. Pisică grasă, pisică slabă

de Alexandru Ciolan

Spre sfârşitul lui 2009, preşedintele american Barack Obama îi convoca la Casa Albă pe directorii celor mai mari 12 bănci din SUA. Cu un an în urmă, ca să nu se prăbuşească, în aceste bănci se pompaseră peste 700 de miliarde de dolari.
În ajunul întâlnirii care se anunţa a fi una de muştruluială (băncile se salvaseră, mulţumită sumelor acordate de Trezorerie, dar nu făceau nimic pentru relansarea economiei), liderul de la Casa Albă a avut, în faţa camerelor de televiziune, o izbucnire care a adus pe prima pagină a presei din lumea întreagă sintagma fat cats: "N-am candidat ca să ajut câteva pisici grase".
(A doua zi, înconjurat de felinele rotofeie, fiorosul buldog avea să dea prietenos din coadă şi să le roage să mai dea jos din osânză.) Nu ştim de când datează traducerea sintagmei în celelalte limbi romanice (fr. chat gras, it. gatto grasso, sp., port. gato gordo), dar larg mediatizata exclamaţie a preşedintelui american a contribuit, fără îndoială, ca şi în română, la popularizarea ei.
Fat cat a fost la origine - şi continuă să fie - un termen politic al englezei americane, desemnând un finanţator important al campaniei electorale. Prima atestare este din 1928, într-un comentariu al lui Frank Kent, figură rămasă în istoria jurnalismului yankeu nu pentru această sintagmă, ci pentru înverşunarea cu care îl critica, de pe poziţii conservatoare, pe Franklin Delano Roosevelt şi politica lui intervenţionistă (New Deal). Cu timpul, fat cat şi-a lărgit aria semantică, în zilele noastre sintagma putând fi aplicată nu doar sponsorilor de partid, ci şi, în general, persoanelor avute şi privilegiate, care câştigă bani pe seama altora, sau figurilor de seamă, celebrităţilor. Că o persoană bogată este văzută ca fiind grasă înţelegem, dar de unde până unde echivalenţa cu o pisică? Ei bine, nu este vorba (doar) de o pisică: în slang (argoul american), unul dintre sensurile lui cat este acela de "guy - băiat, tip, individ". Aşadar, fat cat ar fi trebuit să se traducă nu prin "pisică grasă", ci mai degrabă prin "grăsan, umflat". De altfel, unele caricaturi pentru fat cat înfăţişează un bărbat obez, cu trăsături porcine (şi nu pisiceşti), cu joben şi baston şi cu un trabuc (simbolul omului de afaceri) între degetele ca nişte caltaboşi.
Pentru a citi articolul integral în „Ziarul de duminică“ click AICI.