MISTERELE CUVINTELOR. Arte marţiale (2) – Ultimii vor fi cei dintâi

de Alexandru Ciolan

Generalul Choi Hong Hi, creatorul, dătătorul de nume şi ambasadorul artei marţiale cu cei mai mulţi practicanţi din lume, taekwondo (pronunţat tæcuóndo), s-a născut în 1918 într-o zonă muntoasă aflată astăzi pe teritoriul Coreei de Nord.
Pe atunci ţara era ocupată de japonezi, care interziseseră practicarea artelor marţiale tradiţionale coreene (taekyon, combinaţie de dans şi gimnastică, cu mişcări circulare şi fluide), singurele acceptate fiind cele ale ocupanţilor.
Pe cât de firav tot pe atât de rebel, pe cât de bolnăvicios tot pe atât de voluntar, Choi a fost exmatriculat la vârsta de 12 ani pentru că îndemna la revoltă împotriva japonezilor. Dorind să-l disciplineze, tatăl său l-a trimis să înveţe caligrafia şi scrierea chinezească la unul dintre marii maeştri coreeni. Când l-a văzut cât era de pricăjit, maestrul a hotărât că, pentru a se înălţa şi a se întări fizic trebuia să-l înveţe, pe lângă caligrafie, şi arta luptelor cu piciorul, taekyon, pe care o practica în secret, în pofida interdicţiei japonezilor.
În 1937, Choi a plecat în Japonia să-şi continue studiile. De-a lungul celor cinci ani petrecuţi la Kyoto şi Tokyo, în paralel cu studiile liceale şi universitare, s-a iniţiat şi perfecţionat în karate, stilul shotokan, ajungând să deţină centura neagră 2 dan (gradul al doilea de maestru din cele nouă posibile).
În 1942 s-a întors în Coreea şi, ca să evite înrolarea în armata japoneză (începuse al doilea război mondial), s-a ascuns. A fost prins şi dus sub arme, a încercat să dezerteze ca să se alăture Armatei Coreene de Eliberare, dar a fost arestat şi trimis în închisoare la Phenian, sub acuzaţia de trădare. Urma să fie executat pe 18 august 1945, dar, când mai erau numai trei zile până la soroc, Coreea a fost eliberată şi a scăpat cu viaţă.
În celula din Phenian, ca să nu se urce pe pereţi de plictiseală şi să nu-şi piardă condiţia fizică, a început să dezvolte un nou stil de lupte rezultat din combinaţia între taekyon şi karate. Se povesteşte că primii lui elevi au fost colegul de celulă şi gardianul, urmaţi la scurt timp de ceilalţi deţinuţi, curtea închisorii devenind un dojo (sală în care sunt practicate artele marţiale japoneze).
Pentru a citi articolul integral în „Ziarul de duminică“ click AICI.

MISTERELE CUVINTELOR. Arte marţiale

de Alexandru Ciolan

Singurul dicţionar general al limbii române în care îşi găsesc loc artele marţiale (definite, din păcate, greşit) este Marele dicţionar de neologisme (MDN), apărut la cumpăna dintre milenii.

Să nu fi circulat până atunci, în română, sintagma? Din câte ştim noi, a circulat şi înainte de 1989, dar nu era foarte frecvent folosită, pentru simplul motiv că artele marţiale nu erau pe placul regimului comunist (de fapt, înainte de Revoluţie nu putem vorbi decât de judo, care din 1968 a avut chiar o Federaţie Naţională, şi, pentru uzul unui cerc restrâns, de karate, care şi-a avut însă prima federaţie după 1990).

Definiţia din MDN vorbeşte despre "discipline sportive de atac şi apărare, de origine japoneză (karate, aikido, judo, kendo), bazate pe un fond moral provenind de la samurai". Artele marţiale pot fi, ce-i drept, practicate, în zilele noastre, ca sporturi, dar nu sunt simple "discipline sportive". Apoi, nu toate artele marţiale sunt de origine japoneză, ci, mult mai larg, extrem-orientală (chineză, coreeană, tailandeză etc.). Iar "fondul moral provenind de la samurai" este de fapt un cod etic foarte strict, cu rădăcini în spiritualitatea orientală (confucianismul chinez, şintoismul japonez, budismul zen hindo-sino-nipon, taoismul chinez). (În paranteză fie spus, ştim care este sursa definiţiei din MDN a artelor: dicţionarele franţuzeşti…)
Pentru a citi articolul integral în „Ziarul de duminică“ click AICI.