Pe la jumătatea anilor ’60, teleeducaţia era “educaţie prin televizor” („Suntem într-un secol al teleeducaţiei. Vrem să ne educăm şi prin televizor.“, Cont. 17 XII 65 p. 4). La cumpăna dintre milenii, teleeducaţie însemna însă “educaţie la distanţă, folosind mijloace informatice” („Misiuni spre Marte, asteroizi sau Lună; sisteme globale de tele-sãnătate sau tele-educaţie…“, Mag. 8 XI 00). În ziua de azi, educaţia prin televizor iese din discuţie, pentru că, repetă şi iar repetă slujitorii micului ecran, omoară ratingul, devenit raţiunea de a fi a canalelor comerciale româneşti. Internetul nu trăieşte din rating, ci din accesări, iar site-urile educaţionale, cu excepţia celor de referate şi lucrări de licenţă pe care le scoţi la imprimantă şi le predai prefăcându-te epuizat după efortul de cercetare, sunt vizitate doar de rătăciţi care căutau altceva. Educaţia este, cu adevărat, tele-, adică tot mai îndepărtată…
Teleînvăţământul, un eventual sinonim al teleeducaţiei, este un cuvânt care… nu este (sau, cel puţin, noi nu l-am întâlnit). Există în schimb învăţământul (deschis) la distanţă, o sintagmă postdecembristă (după engl. distance learning, distance education) pentru mai vechiul învăţământ fără frecvenţă, transformat în învăţământ cu frecvenţă redusă.
Pentru a citi restul în „Ziarul de duminică“ click AICI.
