Gaze de şist. La Cobadin, anti-fracturiştii ar fi vrut, dar n-au avut cu cine…

de Alexandru Ciolan

Miercuri 22 ianuarie, Cobadin, judeţul Constanţa. Plecăm din Bucureşti după ce s-a mai ostoit traficul urban al dimineţii (traversatul Capitalei poate lua mai mult decât traversarea parţială a ţării). Spre deosebire de disperaţii care aleargă pe şosele ca să câştige câteva minute la destinaţie, mergem la consum. Juniorul meu conduce Loganul, eu stau pe locul mortului, neavând carnet. Facem experimente, ca să ne convingem că suntem înţelepţi să ne grăbim încet: 90 km/h – consum 5,7; 110 km/h – consum 7,4: 130 km/h – consum 8,2. Concluzia: fiecare kilometru în plus peste viteza optimă (în cazul Loganului: 90 km/h) echivalează cu un procent de consum în plus. Conştiinţa ecologică se manifestă şi pe şosea…

Ajungem cu o oră înainte de începerea întrunirii. Căutăm în „centrul civic“ cunoştinţe din vremea tinereţii mele şi a copilăriei juniorului (nu le-am mai văzut de 35 de ani…), dar nu le mai găsim, s-au mutat de mult în Constanţa. Ne grăbim spre locul convocării: Căminul Cultural, în faţa căruia, printre automobile, stă parcată o dubiţă a Jandarmeriei. Slab, slab… La Vaslui, forţele de ordine erau forţe de descurajare, nu ca aici… Şeful dubiţei se deplasează până în holul Căminului Cultural, unde se interesează dacă „Au venit cei de la Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale“. Forţele locale sprijină forţele centrale, chiar dacă reciproca este condiţionată.

Cobadinul nu e Vaslui, în inima Dobrogei nu am fost opriţi la distanţă de „obiectiv“ şi nu ne-a întrebat nimeni dacă nu cumva în pachetul cu cărţi avem bombe. (Dacă ar fi ştiut sărmanii jandarmi că aduceam bombe de idei…)

Căminul Cultural are câteva sute de locuri, dar în sală sunt, cu tot cu noi şi cu tot cu reprezentaţii ANRM din prezidiu, 65 de persoane (numărate de juniorul meu, dacă el a greşit, greşesc şi eu). Lipsesc din delegaţia oficială de la Bucureşti preşedintele ANRM şi juristul  instituţiei. Probabil că au preferat să rămână acasă ca să termine de citit „Ulei de şarpe“… Sau poate că au terminat de citit cartea şi le-a fost teamă de extemporalul anunţat la Vaslui când le-am oferit volumele…

Din partea ANRM participă directorul general Claudia Răileanu, însoţit de două doamne cu funcţii de execuţie, plus profesorul de serviciu universitar (fost decan timp de 14 ani) Corneliu Dinu.

Zice doamna director Răileanu două vorbe de deschidere, anunţă că moderator va fi domnul Dinu şi că pentru întrebări vom avea la dispoziţie câte 5 minute de cap de participant. Sar cu gura, ca muşcat de şarpe (piesa de la Vaslui nu o să se mai repete, în ce mă priveşte, doar proştii repetă greşelile) şi citez, din fiţuica oficială a ANRM, că este o „sesiune de informare şi dezbatere“, nu o şedinţă de întrebări şi răspunsuri, şi că dezbaterea presupune prezentarea unui punct de vedere (al prezidiului) şi combaterea lui, din sală, în timpi egali. Prezidenta admite că am dreptate şi îi dă microfonul rumegătorului universitar Corneliu Dinu, care scoate din stomac şi începe să mestece între dinţi aceeaşi prezentare fâsâită a procedeului de exploatare prin fracturare hidraulică a gazelor de şist pe care o repetă probabil de pe vremea când încă nu ieşise la pensie. După câteva minute de moţăială generală (nimeni, nici din sală, nici din prezidiu, nu-şi ascunde plictisul), îl prind pe stimabil cu o perlă şi-l întrerup. Vexat, universitarul cere voie să continue, dar mă întorc spre sală şi întreb dacă este cineva interesat de ceea ce debitează. Cine este interesat să ridice mâna! Nu ridică nimeni, nici măcar din sprânceană. Stimabilul se aşază, înfrânt, ca să-şi rumege amarul (timp de 45 de minute nu va mai scoate nici măcar un oftat).

Câteva persoane din jurul meu mă imploră să nu mai întrerup prezidiul, fiindcă organizatorii pot cere evacuarea sălii şi nu ne vom mai putea transmite mesajele. Dar eu ştiu ce ştiu, lecţia de la Vaslui nu se va mai repeta: dacă laşi nesancţionate prompt inepţiile înseamnă că eşti bun de manipulat – iar eu (şi ca mine mulţi alţii) pot fi înduplecat, dar nu pot fi prostit.

Din clipa aceea se schimbă raportul de forţe şi începe bombardamentul. Anti-fracturiştii trag salvă după salvă, iar prezidiul se ascunde în tranşee şi discută serios varianta retragerii. Nici măcar asta nu mai e posibil… Apărătorii fracturării hidraulice din prezidiu (în sală, chiar dacă va fi fost vreunul, nu mai are curaj nici să murmure) se lasă bombardaţi de întrebările nimicitoare la care nu au răspuns. Încearcă, timid, să salveze onoarea, dar e prea târziu, au pierdut lupta. Primesc cu stoicism loviturile.

Nu vreau, nici nu are rost să intru în amănunte. A fost o victorie zdrobitoare, prin nesupunere, de fapt prin cererea respectării ad litteram a regulilor.

Nu am, nu avem nimic cu salariaţii de la ANRM. Sunt sărmani (vorbă să fie!) slujbaşi la stat. Bieţi (vorbă să fie!) executanţi. Atât de chinuiţi de şefi şi de decidenţii politici încât nici măcar nu mai au timp să cugete…

Atât de aprigă era lupta şi atât de indecis rezultatul încât juniorul meu a ieşit pe hol să tragă o ţigară. Şi să testeze starea de spirit a vreo două jurnaliste (adică: lucrătoare la jurnal, nu lucrătoare cu ziua) şi a câtorva fumători ieşiţi, ca şi el, pe pridvor când au priceput că în sală era masacru, nu luptă. Şi a povestit despre tropăitorii de la Vaslui, aduşi de autorităţi la o întâlnire similară cu doar două zile înainte. „Aici nu suntem rupţi în coate ca moldovenii, aici oamenii sunt bogaţi, nu pot fi manipulaţi“ a fost răspunsul fumătorilor. Doamne, ajută-i!

Nu ştim dacă rumegătorul universitar care ar fi trebuit să modereze întâlnirea a terminat de mestecat informaţiile, dar amarul i-a venit înapoi pe esofag şi a protestat la un moment dat că nu e un măscărici, de care să ne batem joc, ci profesor universitar. Adevăr grăit-a! Nu ne batem joc, ne e milă de ştiinţificitatea sa. Şi îi dorim să fie publicat de revista „Nature“, una dintre cele mai prestigioase, dacă nu cumva cea mai prestigioasă revistă ştiinţifică din lume, în care Richard Heinberg, autorul cărţii anti-fracturiste „Ulei de şarpe“ a publicat deja. (După ce şi-a revenit din rumegat amarul, fostul decan de la geografie-geologie „timp de 14 ani“ ne-a şoptit în semi-particular că a citit cartea şi că e scrisă de un „ramolit“ din America…)

„Fără de veste Judecătorul va veni şi faptele fiecăruia se vor descoperi…“

O victorie fără lauri: La Cobadin, anti-fracturiştii ar fi vrut, dar n-au avut cu cine să se confrunte…

Gaze de şist. Adevărul despre dezbaterea de la Băceşti, care nu a fost la Băceşti ci la Vaslui, şi care de fapt nici nu a fost o dezbatere ci o demonstraţie de putere de fracturare pusă la cale de autorităţile centrale şi locale

de Alexandru Ciolan

Foto de Ionuţ Balaban

Luni 20 ianuarie, Vaslui. Pornim din Bucureşti cu noaptea-n cap, ca să ajungem la Vaslui la ora 11, să prezentăm cartea „Ulei de şarpe“ a lui Richard Heinberg şi să împărţim gratuit participanţilor câteva exemplare plătite de o româncă din Canada, căreia îi pasă de ţara noastră mult mai mult decât le pasă majorităţii locuitorilor ei. Reuniunea avea loc în cadrul „Campaniei de informare şi dezbatere publică“ organizată de Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (ANRM), proiect cofinanţat de Uniunea Europeană, la Centrul de Informare – Poligon Delea, pe strada Delea, fără nici o indicaţie de număr. Ne învârtim prin oraş întrebând pe unde vine asta, ajungem la limită. La vreo 200 de metri de obiectiv, câteva echipaje ale Poliţiei şi Jandarmeriei ne opresc şi ne indică strepezit să parcăm maşina acolo, pentru că nu avem voie să ne apropiem mai mult. Ieşim în ploaia mocănească, scoatem cărţile din portbagaj şi pornim spre sala de şedinţe. Ne opreşte, vigilent, un băietan în uniformă, ca să ne întrebe ce avem în pachet. Cărţi, răspund. Aha! zice. De unde sunteţi? (Nefolosind pronumele-subiect, nu ştiu dacă a vrut să întrebe „De unde sunteţi dvs“ sau „De unde sunteţi voi“). De la Bucureşti, zic, Editura Logos. Intelectual fin, ne recunoaşte pe dată (probabil că a citit toate cărţile noastre şi l-au marcat profund), se luminează la faţă şi ne lasă să trecem. În faţa sălii, la nici zece metri sunt parcate, evident, câteva maşini cu numere de Vaslui şi de Bucureşti, ale aleşilor (adică ale oamenilor aleşi, nu ale prostimii care trebuie să meargă sute de metri prin ploaie, cărând în braţe cărţi adresate şi lor, aleşilor, dacă, aşa cum este scris în dedicaţia volumului, „se străduiesc să creeze un sistem energetic în cadrul căruia oamenii, locurile şi viitorul nu sunt vorbe goale“. Vorbe… vorbe de umblat ca proştii prin ploaie, pentru ca decidenţii noştri să fie în siguranţă).
Intrăm în sală – căldură lipicioasă de la atâtea respiraţii, 3 rânduri de mese, 6 rânduri de scaune, aproape toate ocupate. Mânat de o presiune interioară întreb unde e toaleta. O slăbănoagă cu ochelari (nu spui numele, persoană, aveam să aflu, importantă…!) pe care o întreb pe unde pot merge la… ridică a neştiinţă din umeri, întreabă la rându-i pe cineva şi îmi arată cu degetul spre o uşă. Mă întorc într-acolo şi simt o boare inconfundabilă. A, da, zic, mulţumesc, de-aici mă ghidez după miros. Doamna se smulge de unde stătea şi o aud cum mă pârăşte pe la spate: „Cică miroase de la toaletă…“. Nici măcar când am ieşit de acolo nu merita să-i zic ce aveam de zis despre standardele noastre diferite de igienă şi despre fineţea, iarăşi diferită, a nasurilor noastre.
Ne-am aşezat, spre fundul sălii, lângă un grup de voioşi şi gureşi moldoveni de-ai mei, pe care-i întreb de unde sunt. „Din Băceşti“ răspunde un tânăr rotofei. „Ah, zic eu, ce faceţi domne, aţi adus întâlnirea aici fiindcă nu aveţi cămin cultural?“ „Cum să n-avem?“ răspunde el prompt. „Avem, dar nu e funcţional.“ Asta a fost ultima replică politicoasă pe care mi-a adresat-o.
Mi-a luat ceva timp ca să mă lămuresc. Mă aşteptam ca participanţii de la Băceşti să fie oameni simpli, neliniştiţi de ştirile contradictorii despre gazele de şist. Da’ de unde! Plasaţi în două puncte strategice ale sălii, dintre care unul era lângă mine (tinerelul rotofei), animatori instruiţi dirijau corul şi ţineau sala sub control: când se vorbea de la prezidiu, îi puneau la punct pe consătenii care îndrăzneau să nu asculte. Când se lua cuvântul din sală şi se puneau întrebări sau se făceau comentarii incomode, începeau huiduielile şi protestele. Singura intervenţie din sală netaxată de mujici a fost aceea a primarului din Băceşti, Horaţiu Cărăuşu, care a întrebat dacă o parte din redevenţele plătite de firmele petroliere vor rămâne comunităţii. I-am şoptit tinerelului rotofei de lângă mine că n-o să le rămână nimic, pentru că nu există lege în acest sens. Răspunzând prompt întrebării, şeful ANRM a promis de la prezidiu că vor încerca să schimbe legea în acest sens. Rotofeiul s-a răsucit biruitor şi batjocoritor spre mine: „Vezi, domle…?“
Dar să ne întoarcem spre prezidiu: maestru de ceremonii, şeful ANRM, Gheorghe Duţu (pentru cei care nu-l cunosc: inginer, absolvent de TCM la Braşov, experienţă managerială la o firmă de materiale de construcţii, parlamentar PSD, uns de Ponta în luna mai 2012 în fruntea bucatelor minerale ale ţării); Claudia Răileanu, director general ANRM (Google nu ne duce, cel puţin după primele 4 pagini, spre un CV al domniei sale), Ninel Păianjen, juristul ANRM şi, last but not least, prof. univ. Corneliu Dinu, fost decan, timp de 14 ani, al Facultăţii de Gelogie din Bucureşti (nota bene: funcţia de decan, fluturată pe www.gazedesist.eu, nu este o atestare a nivelului profesional, ci o sarcină administrativă).
Să derulăm, însă, filmul întrunirii: întâi găvăreşte domnul director (pardon, aveam să fiu corectat chiar de către ipochimen: Preşedinte! al ANRM) şi ne anunţă că resursele de energie sunt pe sfârşite, că în 2030 e anul-limită (vorba unei prietene, care ar fi exclamat, cu o mască de sfinx: Să-nţepenesc!), şi că, prin urmare, trebuie să profităm de oportunitatea oferită de gazele de şist. Şi după ce mai zice multe şi mărunte de nici nu le mai ţin minte, că de-aia le-a şi zis în limbaj politicesc mineral, îi pasează cuvântul domnului profesor Corneliu Dinu, care ţine un curs insipid într-un limbaj (închipuiţi-vă!) mai mineral chiar decât al preşedintelui ANRM. Sala, smirna! Nu pricepea nimeni, dar nici nu sufla nimeni. Băieţii de Băceşti  îi comandau, prin semne, cafeluţe şi ceai Lipton la sticlă (băieţii de Băceşti nu mai beau apă) chelnerului, şef peste masa cu apă plată sau gazoasă şi cu un termos de cafea. Cafea moca, pe bani parţial europeni!
După care încep întrebările – ale anti-fracturiştilor. Şi huiduilile – ale băieţilor de Băceşti. „Huo! Daţi-l afară! Hoţule! La vacă, bă!“
Tartorul-moderator, preşedintele ANRM, băiat fin, se face că n-aude, n-a vede. Şi lasă pe băieţii de Băceşti să-şi exprime simţirile.
Nu are rost să dau amănunte despre întrebări şi răspunsuri. Anti-fracturiştii puteau să se pregătească mai bine. O vor putea face, sper, după ce vor citi cartea „Ulei de şarpe“. După ce vor fi dotaţi cu muniţie pentru războiul împotriva gazelor de şist nu vor mai insista pe amănunte pe care oficialii abia le aşteaptă ca să le poată demonta.
Înainte de încheiere, mă ridic şi cer cuvântul. Tartorul-moderator, plictisit şi brusc grăbit să ajungă acasă, îmi dă fără chef cuvântul. O trupeşă tovarăşă din echipa de organizare a campaniei pro-fracturare îmi dă microfonul şi-mi aruncă printre dinţi sentinţa: „5 minute!“. Spun, făcând pe prostul, că am impresia că pe participanţi îi interesează elemente concrete, cum ar fi banii (Huo! Huo!). Şi le lansez mesajul: Ştiţi care este deosebirea dintre americani şi români? Că dacă americanul are gaze de şist sub casă sunt ale lui, poate să ceară bani pentru ele. Românilor nu le vor rămâne decât ponoasele (Huo! Huo!). Trupeşa salariată a bugetului (habar n-am dacă central sau local) se repede şi-mi smulge microfonul.
Şi băieţilor de Băceşti li se spune că pot pleca, lucru pe care îl fac bucuroşi. Într-un minut nu mai rămân în sală decât prezidiul, o echipă de televiziune şi câţiva anti-fracturişti care vor să le spună câteva, de la obraz, membrilor prezidiului. Onorabilii sunt, deocamdată, ocupaţi cu datul de interviuri pentru televiziune.
De la ANRM vin două feţe simandicoase să ne ceară câte o carte (doar e moca, nu? iar ei sunt obişnuiţi să ceară, pentru că, nu-i aşa?, li se cuvine...). Le dăm, cu rugămintea să o citească şi să vorbim despre ea la Cobadin, miercuri. Să vedem dacă ştiu să citească!
Domnului profesor-decan mă duc şi-i ofer personal un exemplar, rugându-l aşijderea, să citească volumul până miercuri, când sperăm ca la Cobadin să vorbim despre el. Şi-i mai spun că manipulează. Că minte cu bună ştiinţă când spune că în urma fracturării nu pot ieşi la suprafaţă elemente radioactive. Nu pot ieşi! exclamă ştiinţificitatea sa. Îi aduc, atunci, la cunoştinţă că statul Louisiana tocmai a dat în judecată companiile petroliere Chevron şi British Petroleum pentru că au deversat lichid de fracturare radioactiv în Golful Mexic. Rămâne, la propriu, cu gura căscată. No comment. Şi-i mai spun că nu a suflat o vorbă despre aspectul antropologic al fracturării. Se holbează la mine. Îi glosez, ca să priceapă: nu avem dreptul să scoatem de sub pământ, de la mare adâncime, lucruri pe care Dumnezeu le-a pus acolo ca să rămână acolo. Brusc, devin o gânganie cu care nu merită să-şi mai piardă timpul, aşa că îmi întoarce spatele.
Domnului Preşedinte al ANMR îi duc volumul şi-i recomand să-şi facă timp să-l citească până miercuri, când ne întâlnim la Cobadin. Cartea, îi spun, este scrisă de un specialist de recunoaştere internaţională (nici un muşchi nu i se clinteşte pe faţă), care a publicat în revista „Nature“. „Am mai auzit şi noi de revista Nature“, mi-o întoarce, pe un ton de activist plictisit. Dar nici eu nu mă las: „Citiţi-o, atunci, ca să învăţaţi“. Iar el, de la înălţimea funcţiei administrative, îmi răspunde concesiv: „Haide, domle, ce, noi învăţăm din cărţi?“ Dacă şi-a căutat-o, nu i-o pot ierta: „Dar de unde învăţaţi dvs, domnule preşedinte?“ Evident, îmi întoarce spatele fără a mai catadicsi să răspundă.
Ăştia ne sunt visătorii!
La ieşire, poliţistul-jandarm care ne chestionase de unde suntem ne întreabă dacă ne-a mai rămas vreun pliant. Juniorul meu îi răspunde olimpian că noi n-am adus pliante ci cărţi. Şi-i întoarce spatele.
În timp ce ne îndreptam spre Loganul nostru de Bucureşti, echipa de băieţi de Băceşti se îmbarca disciplinat în autocarul care-i adusese să presteze.
Aşa a fost „dezbaterea” de la Băceşti, care nu a fost la Băceşti ci la Vaslui, şi care de fapt nici nu a fost o dezbatere ci o demonstraţie de putere de fracturare pusă la cale de autorităţile centrale şi locale.
Urmează Cobadin… Suntem cu ochii pe ei!

Revoluţia gazelor de şist. Anatomia unui dezastru (I)

de Ovidiu Hurduzeu

Motto: Consider revoluţia gazelor de şist mai mult o petrecere de pensionari decât o revoluţie... Este ultima zvâcnire. (Art Breman, geolog)

Ca şi când distrugerea Apusenilor prin „proiectul Roşia Montană″ nu ar fi fost de ajuns, asasinii economici, interni şi externi, ai României au mai tras câteva gloanţe în trupul muribund al ţării noastre – ca să fie siguri că victima chiar nu mai mişcă. De data aceasta arma folosită este fracturarea hidraulică. Dacă în cazul Roşia Montană au acţionat neglijent, nu le-a păsat să facă pierdută arma crimei şi să şteargă amprentele, în afacerea gazelor de şist se lucrează profesionist, cu pistolari deghizaţi în negustori de iluzii din Vestul Sălbatic. Prin propagandă şi tactici psihologice, demne de o veritabilă acţiune de psy-ops, crima comisă a fost transformată în opusul ei: o operaţiune de salvare a României din ghearele petro-imperialismului rusesc.

Au fost reactivate mai întâi mituri şi reflexe condiţionate menite să influenţeze emoţiile şi comportamentele populaţiei (potenţial) insurgente. Există termeni şi sintagme care provoacă o reacţie colectivă previzibilă. În cazul gazelor de şist, sintagma „independenţa faţă de gazul rusesc“ declanşează un reflex condiţionat de respingere a „duşmanului de la est“. Odată reactivat acest reflex în mentalul românesc, orice enormitate debitată în legătură cu „independenţa faţă de gazul rusesc“ va fi acceptată necondiţionat de către publicul larg. Un titlu ca „Miza gazelor de şist: Ruşii vor avea pierderi uriaşe dacă România devine independentă energetic“ (ziare.com) nu urmăreşte să ofere o informaţie reală, ci să stârnească o reacţie emoţională. Nu numai că ne vom câştiga independenţa faţă de gazul rusesc, dar vom produce duşmanului şi „pierderi uriaşe“. Termenii nu au nimic din rigoarea datelor economice, trimit însă subliminal la istoria rezistenţei noastre în faţa asupritorului bolşevic. Cât pierde Gazprom în eventualitatea unei independenţe româneşti faţă de gazul rusesc ne-o spune, la rece, Vocea Rusiei: „Cota de gaze alocate Republicii Moldova şi României reprezintă 0,6% din totalul exportului anual de gaze al Gazprom. În condiţiile în care, în prima jumătate a anului 2013, cererile de gaze din Europa către Gazprom au crescut cu 10%, cota de 0,6% poate fi redistribuită de Gazprom fără probleme Turciei sau Germaniei, ţări aflate în plină expansiune economică“.

Hotărâte, probabil, să-i producă Rusiei „pierderi uriaşe“, guvernele băsesciene au mizat totul pe Nabucco, un proiect occidental al cărui eşec răsunător a pus în evidenţă latura lui... comică. Iată ce scria revista "Forbes" în 2012: „Nabucco a fost întotdeauna mai mult decât o simplă conductă pentru a transporta gaz: a fost un proiect menit să demonstreze unitatea europeană împotriva manipulărilor grosolane ale petro-imperiului condus de Putin. O comedie a erorilor, jucată de nenumărate ori, a demonstrat în mod concludent incompetenţa şi neputinţa aproape comică a Uniunii Europene, chiar atunci când este vorba de chestiuni care se presupune a avea o importanţă strategică. Nabucco a fost conceput ca un proiect în care europenii eficienţi şi moderni le vor arăta ruşilor înapoiaţi cum se face treaba. În loc de o lecţie dată ruşilor, proiectul s-a dovedit o caricatură“.

Să tot fie o caricatură pentru analiştii de la "Forbes", dar pentru România eşecul este usturător. Mizând totul pe Nabucco, România a refuzat să participe la construcţia conductei South Stream. Dacă ar fi trecut pe teritoriul României, lungimea conductei s-ar fi scurtat cu 50% şi ar fi scăzut preţurile gazului furnizat României de către Gazprom. "South Stream ar fi putut reprezenta „cel mai important tren care ar fi putut trece prin România şi care ne-ar fi pus înapoi pe harta Europei“, consideră analistul Valentin Vasilescu, fost comandant adjunct al Aeroportului Militar Otopeni. România a rămas însă pe peronul gării în vreme ce bulgarii, sârbii, ungurii, slovenii, austriecii, italienii, croaţii, macedonenii, grecii şi turcii s-au instalat în vagoanele South Stream-ului. În contul călătoriei, Gazprom oferă preţuri stabile la gaz cu un discount de 10%. Sunt şi alte avantaje. Construcţia porţiunii de conductă de pe teritoriul bulgăresc le va aduce vecinilor noştri venituri garantate de 3,1 miliarde (potrivit declaraţiilor făcute de ministrul bulgar al energiei, Dragomir Stoynev, din 31 octombrie 2013, la ceremonia de inaugurare a lucrărilor). Până la urmă, România va trebui să se pronunţe „în favoarea South Stream, pentru că altă alegere nu are“ socoteşte analistul azer Ilgar Velizade, citat de agenţia Regnum.

Pentru articolul integral din Cotidianul click AICI.

Mănăstirea Putna spune NU prospecţiunilor geologice pentru gazele de şist

Fără acordul Mănăstirii Putna o firmă de prospecţiuni geologice desfăşoară explozii subterane controlate cu dinamită, care afectează pânza freatică din jurul sfântului lăcaş, unde îşi odihneşte somnul de veci domnul Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Citeşte continuarea AICI.