de Ilie Catronoiu
„Eliberarea de sclavie ţine de dreptul popoarelor”
Justinian I, Împărat al Bizanţului (482 – 565)
În cartea „Falimentarea naturii. Negarea limitelor planetare” cei doi autori, Anders Wijkman și Johan Rockstrom, se întreabă care au fost, de-a lungul istoriei, cauzele ce au dus la construirea monstruoasei civilizaţii industrial-extractive de azi. În studiul de faţă nu pretindem că dăm răspunsul definitiv și complet, ci doar ne propunem să schiţăm pe scurt aceste cauze și să arătăm fundamentele teologice ale Dezvoltării Durabile.
Cauzele industrialismului extractiv
Învăţămîntul modern, cu rădăcini în Renaștere și Reformă, a produs în conștiinţa omului autonomizarea știinţei și ruperea ei în mai multe ramuri care ulterior au devenit la rîndul lor autonome. Economia, sau știinţa despre starea materială a omului, a devenit știinţă prin ea însăși, fără legătură cu asceza și cu justiţia (socială), așa cum era pînă la revoluţia industrială; sociologia a devenit știinţă prin ea însăși fără legătură cu eclesiologia, sau cu starea virtuoasă și sănătoasă a corpului social, sau cu politologia; politologia a devenit știinţă prin ea însăși fără legătură cu idealul reprezentativităţii polisului, astfel încît în ziua de azi democraţia nu mai e decît un cuvînt golit de conţinut și de realitate în lumea reală; și nu în ultimul rînd teologia a devenit știinţă pozitivă și scolastică divizată pe secţii de analiză intelectuală a Revelaţiei, ș.a.m.d.
Știinţa a devenit atît de restrictivă încît nu mai este cunoaștere, ci o sectă scientistă. Pentru a repune știinţa pe făgașul ei normal e nevoie să spargem autonomizarea ei și să reconectăm între ele disciplinele autonomizate pentru ca apoi aceste discipline să fie reconectate la rîndul lor Ordinii Divine, adică Sfintei Treimi, care este izvorul cunoașterii. Marele teolog grec Panayotis Nellas a scris, sintetizînd învăţătura Sfinţilor Părinţi, că “Biserica oferă statului, cum am vazut, și mărturia vieţii sociale prin excelenţă. Biserica are deci un ideal politic și prin mijloacele aflate la dispoziţia ei îl oferă și statului. Dar idealul ei este dogma Sfintei Treimi. Întrucît Sfînta Treime constituie Arhetipul societăţii omenești, numai dogma Sfintei Treimi poate să constituie cel mai înalt cod al vieţii politice a oamenilor. Împărat adevărat, personalitate stăpînă și liberă, credinciosul stă în stat pe accelași plan cu ceilalţi împăraţi și nu se supune primului între egali decît numai pentru că vede în el chipul lui însuși. Ar fi o exagerare să spunem că aici transpare baza adevăratei democraţii?”[1]
Această viziune holistă se rezumă la următoarea întrebare: cum aducem la același numitor comun caractere din fizică, chimie, inginerie, agronomie, tehnologie, biologie, futurologie, teologie, istorie, antropologie, sociologie, economie, medicină, filosofie, ecologie, etc. astfel încît împreună să construim o societate durabilă și compatibilă cu natura umană în complementaritatea și complexitatea ei eclesiologică?
Conceptul de „dezvoltare durabilă” este nou, dar rădăcinile și realitatea din care s-a dezvoltat sunt foarte îndepărtate. Spre deosebire de modernitate în ansamblul ei, care în plan economico-civilizaţional înseamnă supremaţia industrialismului, adică a banului, a sinelui și a muncii ca surse ale prosperităţii, asupra tuturor formelor de viaţă (organică, mintală, spirituală, biologică, culturală, etc.), dezvoltarea durabilă nu își are rădăcinile în mituri, ci în realităţi teo-centrice. Din cartea Facerii aflăm că experienţa primordială de educaţie și prosperitate a omului de după alungarea din Rai este pămîntul muncit, nu munca în sine și nici banul în sine: „Pentru că ai ascultat vorba femeii tale și ai mîncat din pomul din care ţi-am poruncit: „Să nu mănînci!”, blestemat va fi pămîntul pentru tine. Cu osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieţii tale! Spini și pălămidă îţi va rodi el și te vei hrăni cu iarba cîmpului! În sudoarea feţei tale îţi vei mînca pîinea ta pînă cînd te vei întoarce în pămîntul din care ai fost luat” (Facere 3: 17 – 19). Omul e pus de Dumnezeu, în urma păcatului, să-și cîștige existenţa prin îngrijirea creaţiei lui Dumnezeu (adică din conservarea și protejarea mediului) – a pămîntului -, nu prin sclavagism, nu prin cerșetorie, nu prin tehnici financiare de furt la nivel înalt. Un alt aspect fundamental e că Dumnezeu nu îl anatemizează pe om, ci anatemizează pămîntul, adică sursa prosperistăţii; ceea ce înseamnă că nu destinul omului e cauza sărăciei sau a degradării mediului natural, ci starea mediului înconjurător supusă păcatului, stare ce poate degenera din rău în mai rău dacă omul nu acţionează ca să limiteze, și nu să elimine definitiv, consecinţa păcatului originar.
Civilizaţia extractiv-industrială, ajunsă azi la apogeu, a secătuit natura și omul de energie și viaţă. Ea se trage din miturile pre-creștine și, ca și în mituri, bunăstarea omului modern concepută de către economiștii clasici și neo-clasici nu provine din îngrijirea pămîntului și a mediului natural, ci din munca brută autonomizată, adică din sclavagism, și din “schimbarea banilor”. Știm că, în vremea Vechiului Testament, toate popoarele din jurul lui Israel practicau sclavia. Viziunea economică a lui Adam Smith este fundamental deistă, stoică, atee și monist anti-trinitară. Este deistă pentru că se bazează pe ideea unui Dumnezeu care nu relaţionează cu materia co-eternă, și în consecinţă natura poate fi exploatată fără milă și nelimitat de către om. Aceasta idee deistă se regăsește în filosofia lui Platon și Aristotel, dar este mult mai veche, fiind pusă în practică de popoarele preistorice de vînători, paleocultivatori și fino-ugrieni care credeau în acel „deus otiosus”. Conceptul „deus otiosus”, binecunoscut în Istoria Religiilor, desemnează credinţa preistorică într-un „Dumnezeu” care s-a retras din creaţie după ce a făcut lumea și oamenii dintr-o materie preexistentă (apele primordiale din mitul cosmogonic), lăsînd desăvîrșirea operei sale unui demiurg[2]. Este stoică pentru că sursa principală de inspiraţie în materie de filosofie morală a lui Adam Smith nu a fost în niciun caz Biblia, ci filosofia stoică a autonomiei și suveranităţii individual-singuratice preluată de la Cicero, Platon, Aristotel, dar mai ales din Discursurile lui Epictet și din Marcus Aurelius, conform căreia omul este singurul stăpîn al corpului său, idee în contradicţie totală cu creștinismul unde corpul omului e templu al Duhului Sfînt, e creat de Dumnezeu și doar în căsătorie devine un singur trup cu cealaltă persoană de sex opus, prin relaţie[3]. Este atee pentru că îmbinarea celor două filosofii, a stoicismului și a deismului („deus otiosus”), conduc la negarea metafizică sau / și imanentă a Dumnezeului Treimic și, în consecinţă, a comunităţii și a societăţii în totalitatea ei. Este știut că „materialismul știinţific” profesat în cărţile lui Karl Marx, Friedrich Engels și Charles Darwin este centrat în ideea eternităţii materiei, conștiinţa nefiind decît o vibraţie tîrzie a materiei. De altfel, atît comunismul cît și capitalismul se înscriu total în logica darwinismului social: scapa cu „viaţă” cine poate, adică individul care știe mai bine cum să-și calce în picioare semenii.
Distrugerea comunităţii, a societăţii, a solidarităţii între oameni și a mediului natural a fost încă de la început scopul industrialismului, atît a celui liberal / neoliberal, cît și a celui marxist. Cînd Milton Friedman a scris că responsabilitatea socială nu există și că trebuie abolită orice taxă pentru corporaţii[4], el nu a lansat nicio noutate. Premizele erau deja trasate în mitologiile preistoriei; și atunci hoardele devastau și secătuiau de faună regiuni întregi, din această calamitate scăpînd cine putea. Dorinţa animalică a omului de a-și blinda eul cu idei și de a se auto-individualiza, instinctul agresiv de a se îmbogăţii nelimitat pentru a-și satisface confortul psihologic de a-i îngrădi pe alţii, toate aceste mituri erau practicate cu pietate magico-religioasă de către triburile de vînători, dar și de către canibali. Mitologia s-a transmis pînă azi prin mai mulţi autori occidentali. Menţionăm doar cîţiva.
Origen este cel care critică și respinge istoricitatea episodului biciuirii schimbătorilor de bani din templu de către Hristos. De formaţie elenistă, Origen înclină mai mult spre sensul spiritual / alegoric în interpretarea Bibliei în loc să rămînă pe linia echilibrului între istorie și spirit, așa cum a fost în realitate inspirată Biblia. Călugărul britanic Pelagius este cel care a dat naștere ereziei pelagianiste. Influenţat de acel „deus otiosus”, Pelagius susţinea că omul se poate mîntui prin el însuși, în mod individual, fără ajutorul energiilor divine necreate care străbat și transfigurează materia, adică lumea văzută. Contemporan cu el, Augustin, chiar dacă l-a combătut, a susţinut ferm predestionaţionismul orb asupra liberului arbitru, reminiscenţă a fatalismului karmic din maniheism, de care nu s-a eliberat în urma convertirii la creștinism. Prin Augustin, libertatea omului nu mai e libertate ontologică, ci libertate juridică sau contractuală: Dumnezeu a stabilit din eternitate în mod juridic cine merge în iad și cine în rai. E foarte interesat de observat că libertatea juridică augustiniană, deși vrea să combată pelagianismul, în esenţă îl camuflează, pentru că dacă Dumnezeu hotărăște din eternitate cine se mîntuiește și cine nu, El hotărăște indivizi, nu comunitate de persoane. Această idee despre libertate a lui Augustin a alimentat decisiv Contractul social al lui J. J. Rouseau, a declanșat Iluminismul și Revoluţia Franceză. Consecinţa e că nu ne mai iubim semenii, deci nu mai stabilim relaţii de troc sau de vecinătate cu ei, ci trebuie în mod aprioric să semnăm un contract în bază căruia ne definim ca oameni. Caracterul juridic/ contractual/ individual al soteriologiei a fost apoi teoretizat decisiv, cum era firesc, în planul social prin Etica protestantă și spiritul capitalismului de Max Weber. Materia și mediul înconjurător au fost ostracizate, pe aceeași schema magico-mitologică și pre-creștină, încă de la începutul evului mediu de către Toma d’Aquino care vede în administrarea Sfintelor Taine prin materie o concesie făcută de Dumnezeu omului. Concluzia o trage în secolul XX teologul protestant Rudolf Bultmann care scrie, total în afara Bibliei, că natura nu participă în niciun fel la mîntuirea omului. Considerat de mulţi cel mai mare teolog reformat de după Martin Luther, Karl Barth avea să ducă logica industrialismului și a cămătăriei la paroxism negînd însăși Atotștiinţa lui Hristos ca Dumnezeu Întrupat atunci cînd, asemenea lui Origen, scrie în Dogmatica Bisericii că „Iisus nu pare să aibă o înţelegere adecvată asupra schimbului de bani și asupra comerţului, așa cum reiese din episodul referitor la alungarea din templu a schimbătorilor de bani și a vînzătorilor de porumbei, episod ce este menţionat în toate cele patru Evanghelii: „o peșteră de tîlhari” (Marcu 11: 17)”[5]. Nu negăm soteriologia celorlalte Biserici surori, ci afirmăm cu deplină convingere credinţa părintelui Dumitru Stăniloaie: „Socotim că ele sunt biserici nedepline, unele mai aproape de deplinătate, altele mai depărtate. [...] Într-un fel deci Biserica cuprinde toate confesiunile despărţite de ea, întrucît ele nu s-au putut despărţi deplin de Tradiţia prezentă în ea. [...] Participarea lor (a credincioșilor) nedeplină la Hristos, și aceasta în mare măsură fără vina lor, poate va avea ca urmare o participare nedeplină la El și în viaţa viitoare, conform cuvîntului Mîntuitorului: „În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt…” (Ioan 14: 2). O vină neîndoielnică o au ereziarhii, care, fără prea multă aprofundare a credinţei moștenite și conducîndu-se mai mult de patima trufiei, au purces la sfîșierea creștinătăţii, ceea ce a produs un mare rău”[6].
NOTE
[1] Panayotis Nellas, Ortodoxia: divino-umanism în acțiune, Deisis, 2013.
[2] Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, 1980, p. 97, 98, 102.
[3] Adam Smith, Theory of Moral Sentiments, Lyberti Fund, 1984, p. 5-6, 19-20. Vezi și Daniell M. Bell Jr, The Economy of Desire. Christianity and Capitalism in a Postmodern World, Baker Academic, 2012, p. 114, 126, 177, 182.
[4] Milton Friedman, Capitalism and Freedom, The University of Chicago Press, 2002, p. 119-136
[5] Karl Barth, Dogmatica Bisericii, Herald, p. 110
[6] Dumitru Stăniloaie, Teologia Dogmatică Ortodoxă, EIBMBOR, București, 2003, vol. 2, p. 275, 277, 278
Pentru articolul integral din revista „Convorbiri literare“ click AICI.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu