Asasin în paradis

de Nicolae Dărămuş

Pe om îl cheamă John Perkins şi la ora actuală se căieşte public pentru greşeala de a-şi fi dedicat existenţa unui ţel jalnic: distrugerea vieţii şi îngrădirea li­ber­tăţii pe Terra. O făcuse împreună cu o sumedenie de „omologi” americani, din postura de asasin econo­mic – cum se autodefineşte – slujind ingurgitarea ţărilor „subdezvoltate” de către noul imperiu corporatist, sub pretextele mincinoase ale progresului, dezvoltării, civilizaţiei şi prosperităţii omeneşti. El este autorul cărţii Confesiunile unui asasin economic (copyright Editura Litera, 2010), prin care dezvăluie secretul lui Polichinelle al acestui mecanism nemilos, aparent blând şi bazat pe consimţământul naţional în deplină libertate de alegere, generând însă concentrarea fără precedent a teritoriilor, resurselor şi formelor de viaţă ale Terrei, în mâinile celor puţini. Generând deopotrivă, în toate acele locuri, sărăcie şi moarte.
Devenit la acest ceas al pocăinţei un înfocat ecologist, el pare să aibă şi pretenţia recunoştinţei publice, iar cartea amintită – scrisă şcolăreşte şi devenită best- seller – îi aduce noi venituri din povestirea naiv-lăudăros-pioasă a „greşelilor tinereţii”; de fapt, greşeli de om matur, dar lipsit de scrupule şi conştiinţă la vârsta la care un om integru se abţine măcar, iar adevăraţii eroi luptă sau mor pentru cauze generoase.
Deşi plătit regeşte, misiunea asasinului economic John Perkins era simplă, fundamentată pe abilităţile sale de comunicare, pe câteva cunoştinţe de economie şi psihologie şi, mai ales, pe sistemul mondial de şcolarizare. El trebuia să convingă preşedinţii sau guvernele lumii „înapoiate” că ţările cu pricina au urgentă nevoie de progres şi dezvoltare: şosele, tunele şi canale de circulaţie, reţea feroviară, autostrăzi, metrouri şi aeroporturi, centrale termonucleare. Altcumva spus, nevoie de mega-construcţii.
Fără posibilităţi financiare, guvernele negociau împrumuturi gigantice cu un finanţator mondial sugerat (FMI-ul, în exemplul autorului) care împrumuturi, la rândul lor, erau condiţionte de acceptarea unei dobânzi înrobitoare şi impunerea unui executant străin şi clientelar al lucrărilor (Bechtel, în acelaşi exemplu). Banii treceau din conturile FMI în conturile Bechtel, ţara amărâtă rămânea cu dobânda şi cu lucrarea „modernă”: un artefact. cel mai adesea fără o motivaţie economică reală, necerut de popor şi neamortizabil, în condiţiile afectării pe termen lung a mediului. Întrucât trebuie bine înţeles că fiecare construcţie însemna reducerea suprafeţelor naturale, ele aparţinând fie arabilului fertil, fie pădurilor, fie apelor, la aceasta adăugându-se tulburarea ecologică complexă, începând cu poluarea sonoră şi terminând cu riscul celei radioactive.

Pentru a citi articolul integral în „Jurnalul naţional“ click AICI.