Nu există sferă economică neutră

Revista pariziană L’Homme Nouveau publică, în numărul din 28 ianuarie 2012, un interviu cu Ovidiu Hurduzeu. Îl reproducem mai jos, în traducere românească.
Pentru versiunea originală, în limba franceză, a interviului, click AICI.

Philippe Maxence este redactorul şef al bimensualului catolic L’Homme Nouveau (cu apariţie din 1946), şi preşedinte al "Les Amis de G.K. Chesterton Society". Philippe Maxence este autor al lucrărilor Pour le réenchantement du monde, une introduction à Chesterton, L’Univers de Chesterton, petit dictionnaire raisonné, Le Monde de Narnia décrypté, Pâques 1916, renaissance de l’Irlande şi al altor trei cărţi. Este căsătorit, are şase copii şi trăieşte la ţară.

Român şi ortodox, doctor al Universităţii Stanford, Ovidiu Hurduzeu priveşte criza economică într-un mod original, reunind tradiţia ortodoxă cu distributismul de inspiraţie catolică. Pentru el, economia profană a profanat lumea.

Philippe Maxence: Cum priviţi criza economică mondială şi cum afectează aceasta, în mod concret, ţara dumneavoastră, România?

Ovidiu Hurduzeu: Ne aflăm astăzi în faţa unei crize generalizate a ceea ce eu numesc societatea tehnoglobalistă. Este o societate în care sistemul ia locul vieţii, în care organizaţia golită de conţinut se substituie organicului, iar complexitatea şi gigantismul subminează din interior omul viu în existenţa lui concretă. Concentrării puterii şi a bogăţiilor în mâinile unei tehnocraţii globale îi corespunde monopolizarea criteriilor adevărate, a tuturor semnificaţiilor umane. Nu ne mai gândim decât la tehnostructuri globale, nu mai vorbim decât în limbajul neoliberal al „eficienţei“ industriale şi al „austerităţii“ financiare, ca şi cum banii şi creşterea economică ar reprezenta singurele valori autentice. Nu mai stăpânim limbajul care ne-ar permite să descriem şi să analizăm situaţia actuală dincolo de cadrul strâmt şi uscat al economismului. Ei bine, ar trebui să punem capăt dominaţiei monopoliste a tehnoglobalismului asupra valorilor noastre, asupra moravurilor şi comportamentului nostru. Pentru a regândi societatea dintr-un unghi de vedere diferit, trebuie să mărturisim cealaltă dimensiune a omului şi să ne situăm în raport cu realităţi ultime. Numai în felul acesta vom putea face un pas înapoi, pentru a lua distanţă faţă de evenimente şi a privi dincolo de măşti.
În România, criza a provocat prăbuşirea justificărilor mincinoase, a ipocriziei şi a calculelor noii „economii de piaţă“. Din păcate, adevărata situaţie încă mai este mascată mediatic, ceea ce împiedică oamenii să priceapă. Mulţi români încă mai împărtăşesc viziunea comercială asupra societăţii, se lasă subjugaţi de confortul material cel mai vulgar cu putinţă – burta şi iPod-ul trec pentru ei înaintea valorilor. După căderea comunismului, românii s-au transformat în consumatori de iluzii, în participanţi entuziaşti la uriaşa mistificare neoliberală (în varianta cleptocratică a ei) care este pe cale să proletarizeze lumea şi să distrugă natura.

PM: Cum aţi caracteriza evoluţia postcomunistă din România?

OH: Prăbuşirea lumii comuniste a creat condiţii favorabile pentru dezvoltarea unei societăţi distributiste a micilor proprietari. La începutul anilor ’90, în România, sub presiunea populară, s-a înregistrat o puternică acţiune de mutualizare a întreprinderilor fostului stat comunist. Primele privatizări erau practic mutualizări care au transformat foştii sclavi salariaţi ai economiei comuniste în lucrători-proprietari. Nici conducătorii români postcomunişti (cadre ale partidului comunist şi ale Securităţii), nici Occidentul neoliberal nu doreau însă o Românie distributistă a unor persoane libere. În noua Europă, României i se rezervase un statut neocolonial: să devină o piaţă de desfacere pentru produsele occidentale şi un rezervor de forţă de muncă pentru ţările dezvoltate ale Uniunii Europene (distrugerea industriei şi a agriculturii româneşti au creat trei milioane de emigranţi). Proiectul mutualist a fost rapid înlocuit cu o „terapie de şoc“ neoliberală, cu consecinţe dezastruoase pentru ţară.

PM: Există în ţara dumneavoastră o puternică tradiţie agrară, tradusă politic în angajamente în favoarea unei societăţi tradiţionale, nici liberale, nici socialiste. Această tradiţie mai supravieţuieşte astăzi?

OH: România interbelică era o societate tradiţională cu o economie distributistă. Sectorul cooperatist era amplu iar statul încuraja autonomie economică a ţăranilor şi a micilor întreprinzători. Comuniştii au distrus această economie la scară umană şi au înlocuit-o cu modelul dirijist al uriaşei industrializări comuniste. Experienţa distributistă a perioadei interbelice a fost distrusă instituţional, dar ea revine în actualitate ca alternativă viabilă la „capitalismul dezastrelor“.

PM: În prezent, dumneavoastră vă inspiraţi din curentul distributist anglo-saxon, ilustrat odinioară de Chesterton şi Belloc. De ce?

OH: Agrarienii români din perioada interbelică nu s-au revendicat de la Chesterton şi Belloc. Pe atunci, distributismul era o cale comună, a treia cale, nici liberală, nici socialistă, care a îmbrăcat aspecte diferite în funcţie de condiţiile specifice din fiecare ţară. Îl apreciez enorm pe „Chesterbelloc“, dar nu este cazul să redactăm, pur şi simplu, un glosar al ideilor lor. Noile provocări cu care se confruntă distributismul privesc soluţiile postcapitaliste ale crizei. Distributismul trebuie să-şi propună obiectivul ambiţios de a oferi alternativa, care constă în a propune o altă viziune asupra lumii, nu doar un model economic alternativ.

PM: Consideraţi, totuşi, că dincolo de nevoia de a răspunde problemelor actuale, distributismul trebuie să fie, în România, înrădăcinat în tradiţia ortodoxă. Este vorba de o luare de poziţie religioasă, care ar semnala că nu trebuie să existe o colaborare cu catolicii români şi cu protestanţii?

OH: Distributismul este vehiculul care ne apropie, şi nu cel care ne separă. Trebuie să avem în vedere că pivotul central al distributismului este persoana umană, creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Aplicată în domeniul economic şi social, noţiunea ortodoxă de persoană este apropiată de cea catolică. Dimensiunea personalistă a distributismului ne permite să gândim împreună un spaţiu postcapitalist. Trebuie să rupem cu reprezentările bazate pe abstracţiunile despre individul monadic şi despre masa de monade amalgamate. Trebuie, dimpotrivă, să concepem un viitor care să nu mai arate ca economia neoliberală, formalismul şi utopiile universaliste.

PM: Ce vreţi să spuneţi atunci când declaraţi că trebuie să ne inspirăm din concepţia iconografică asupra persoanei umane?

OH: Lumea contemporană se caracterizează prin consumul de semne goale. „Societatea spectacolului“ nu mai trimite la nimic. Dincolo de ea... doar vidul. Mass media şi publicitatea pun în circulaţie falşi semnificanţi fără nici o legătură cu situaţia concretă a omului. Individul contemporan este o lume fără uşi şi fără ferestre, o cameră obscură ai cărei pereţi sunt acoperiţi cu imaginile hipnotice deversate de ecranele digitale. Omul este cucerit de aceste imagini mincinoase care îi ascund logos-ul (raţiunea de a fi) a lucrurilor şi instaurează nimicul şi ne-viul ca unice alternative posibile. Icoana nu este însă o simplă imagine, ci o deschidere, o fereastră spre „altceva“, un punct de iradiere a Prezenţei, o mărturie a instaurării Împărăţiei lui Dumnezeu. Ca fereastră spre Împărăţia Cerurilor, icoana conduce către întâlnirea omului cu Dumnezeu. Practica icoanelor împiedică spectacolul imaginilor mincinoase de a concentra orice privire şi orice conştiinţă. În lumea ortodoxă, icoanele sunt peste tot şi conturează un spaţiu metasocial care limitează circulaţia generală a semnelor golite de conţinut. În România, dacă vrea să reuşească, distributismul trebuie să funcţioneze, ca economie, în acest „spaţiu iconic“, nu numai la scară umană, ci şi cu faţă umană. Din perspectiva ortodoxă, afacerea de familie, economia domestică, cooperativele, agricultura ecologică etc. nu sunt „lucruri necesare“ concentrate doar asupra propriei obiectivităţi utilitare. Ele îşi au logos-ul personal care se raportează la prezenţa personală a Logos-ului Ziditorului, la manifestarea Persoanei Logos-ului. În momentul în care logos-ul personal al „lucrurilor“ nu se mai manifestă, pentru că lucrurile se limitează la ele înseşi şi la circulaţia imaginii lor, persoana umană redevine un individ izolat. O monadă care se pierde în noaptea adâncă a nihilismului.

PM: Vorbiţi chiar de un „sacerdoţiu“ economic. Despre ce este vorba?

OH: Ortodocşii cred că totul este menit unei împliniri liturgice. Sf. Maxim Mărturisitorul spunea că lumea este un templu cosmic în care omul îşi exercită sacerdoţiul. În ortodoxie, nu există o separare reală între sacru şi profan. Totul poate fi sanctificat (nimic nu este sacru în sine). Liturghia îi închină lumea lui Dumnezeu, o sublimează reorientând-o spre menirea ei autentică întru Iisus Hristos. Prin urmare, liturghia euharistică nu poate exclude viaţa economică. Prin icoană, homo oeconomicus este chemat să participe, şi el, la viaţa veşnică şi la regăsirea logos-ului, a adevăratei raţiuni de a fi a lucrurilor materiale. Într-un sens larg, distributismul este un preot al vieţii economice, căci ne arată calea unui „teomaterialism“ care ne eliberează de iluziile economismului contemporan. Dacă „satisfacerea nevoilor“ nu este întru Dumnezeu, ea este lipsită de semnificaţie. Nu există o sferă economică neutră. Economia este orientată fie spre Dumnezeu – şi atunci participă la marea iconomie cerească, fie către demonism – şi atunci devine activitatea „maimuţelor lui Dumnezeu“. Distributiştii sunt chemaţi să acorde economiei şi vieţii sociale o valoare sanctificatoare. Nu trebuie schimbate legile interne ale economiei, ele trebuie transfigurate pentru ca homo oeconomicus să se depăşească în mod constant în plan personal.

PM: Mai este posibilă astăzi restaurarea unei asemenea viziuni?

OH: În Occident omul este singur. De aici disperarea ori plictisul lui. În România, omul încă mai este înconjurat de icoane – icoanele profeţilor, ale apostolilor, ale mucenicilor şi ale sfinţilor. Mai există şi icoanele vii ale părinţilor duhovniceşti, care le oferă fiilor lor duhovniceşti o relaţie personală transfiguratoare. Această lume liturgică încă mai este vie, nu este nevoie să fie readusă la viaţă. Românii trebuie să o protejeze, înlocuind regimul „satanocraţiei“ cu întâlnirea faţă către faţă. Cât despre distributiştii din Est, ei nu trebuie să se cantoneze în probleme lipsite de însemnătate. O adevărată schimbare economică nu este posibilă fără o „transfigurare“, fără o spiritualizare deificantă. Aici, prin icoană, Cerul este foarte aproape, intim, aproape palpabil.

(Traducere de Alexandru Ciolan)