Biserica-parohie între viaţa liturgică şi antibiserica din inima Bisericii

de Pr. dr. Mihai Valică

1. Preambul
Preotul exercită nu un „mandat“, ci o misiune, care include imperios un apel la cultura dialogului permanent, la toate nivelurile. Această evidenţă este una dintre trăsăturile definitorii ale Sfintelor Evanghelii. De aceea Sfinţii Apostolii întreabă şi cer lămuriri mereu Domnului nostru Iisus Hristos: Nu înțelegem! Lămureşte-ne! Ce ai vrut să spui? Explică-ne! (vezi Matei 13, 36; Luca 8, 9; Ioan 13, 22-30).
Faptul că Apostolii cer lămuriri arată că nu erau simpli admiratori sau ascultători necondiţionaţi ai Fiului Omului, un fel de fani religioşi lipsiţi de discernământ, sau manipulaţi şi purtaţi de impulsuri emoţionale. Ei doreau să creadă în cunoştinţă de cauză şi să acţioneze ca atare. Iisus Hristos le răspunde de fiecare dată, oferindu-ne un exemplu minunat de conlucrare a libertăţii cu responsabilitatea şi a ascultării cu discernământul, contând mereu pe capacitatea fiinţei umane de a înţelege, fie şi în parte, Tainele Împărăţiei lui Dumnezeu.
Iată de ce episcopul, preotul şi credinciosul aflaţi în comuniune de credinţă şi de har în Biserica lui Hristos nu trebuie să tacă, atunci când sunt unele lucruri neclare sau nefireşti. În acest caz tăcerea, sigur, nu-i de aur.
„În realitatea noastră bisericească, cea mai mică unitate, adică nucleul trupului bisericesc, este parohia. Ea se prezintă ca adunare euharistică, în corelaţie, fireşte, cu Episcopia (Mitropolia), căreia aparţine în mod organic, precum şi ca Biserică sobornicească (întreaga Biserică) într-un anumit loc şi timp. Preotul și credinciosul trăiesc taina Bisericii în viaţa şi realitatea parohiei lor. În cadrul ei, ei îşi duc lupta desăvârşirii duhovniceşti şi se sfinţesc, se unesc cu fraţii lor în Hristos, realizând continuu existenţa lor în Hristos, cu alte cuvinte, caracterul bisericesc al vieţii lor. Prin urmare, cuvântul despre parohie şi viaţa ei este, de fapt, şi un cuvânt despre Biserica însăşi şi prezenţa ei în lume“¹.
„Deoarece ea este neîntrerupt şi indisolubil legată de Persoana lui Dumnezeu Cuvântul, cu alte cuvinte, de Persoana Logosului lui Dumnezeu întrupat, adică a Mântuitorului Hristos. Biserica este Hristos însuşi (cap şi trup), nu ca un trup de creştini, ci ca trup al lui Hristos. Toţi credincioşii care participă la trupul lui Hristos, cler şi popor, sunt în interiorul trupului, niciodată dincolo de trup. De aceea, orice concept de supra-episcop (cum este, de pildă, papa) sau despotism nu poate să aparţină vieţii Bisericii“².
Christos Yannaras, vorbește de transformarea Bisericii „în instituție excesivă, care nu mai respectă libertatea, ci impune dictatorial, în care Sinodul nu mai este vocea poporului dreptcredincios, în care totul se impune, în mod papist, de sus în jos, adică se transformă relația vie și comunitară cu Dumnezeu, fie într-un act individualist, fie într-o instituție de tip papal, în care sistemul sinodal nu mai funcționează... fie este transformată într-o instituție birocratică, în care Duhul este înăbușit… și se vede, astfel, pericolul transformării Bisericii Ortodoxe într-o nouă Sinagogă“³.

2. Introducere
Dacă viaţa liturgică şi duhovnicească a Bisericii Ortodoxe Române se desfăşura, până nu demult, într-o armonie firească cu viaţa administrativ-economică a acesteia, după îndemnul hristic de a căuta mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă⁴, constatăm în ultima vreme o inversare axiologică eclesială, prin faptul că acum se caută mai întâi împărăţia economicului, care este rânduită şi impusă de cei de sus prin metode poliţieneşti, mai drastice decât la trezorerie, ca şi când orice biserică sau schit ar deţine o parte din Banca Naţională a României.
Această tendinţă a atins cote paroxistice şi obsesive, întrucât în mod nefiresc şi dăunător credincioşii sunt obligaţi să-şi păzească preotul ca pe un delincvent, iar cei ce vin în control de la eparhie, unii chiar în timpul Sf. Liturghii, se comportă abuziv şi-l tratează pe preot tot ca pe un infractor.
Creştinii de azi au o disponibilitate liturgică şi diaconal-filantropică mare, o receptivitate spirituală deosebită, o cultură a slujirii şi a solidarităţii umane, însuşiri dobândite prin misiunea preoţilor de-a lungul istoriei, însă toate aceste bogăţii eclesiale, dacă nu sunt continuate în acelaşi duh de sinceritate şi dăruire, de respect şi de întărire a autorităţii duhovniceşti a preotului, şi dacă nu sunt susţinute şi apărate nici de oamenii Bisericii, se pot risipi, sau cel mult transfera cu uşurinţă în proprietatea acestei lumi, adică secularizarea vieţii comunitare şi dobândirea duhului acestui veac-saecullum⁵.
Biserica-parohie nu este un club liturgic sau social, o mare afacere sau o corporaţie care funcţionează după regulile fiscale ale veacului. Biserica-parohie este Trupul lui Hristos în care iubirea şi înţelegerea sunt mai mari decât banii şi reglementările cascadă venite de sus, care doresc să controleze totul şi să subordoneze totul, în numele unităţii şi al bunului mers eclesial, în dauna libertăţii eclesiale, reglementate canonic.
Dacă un preot este tratat într-o asemenea manieră şi credincioşii văd că aceasta se repetă din ce în ce mai des, mă întreb ce fel de autoritate morală şi pastorală va mai avea preotul în faţa lor? Mai poate un astfel de preot să fie unul de încredere sau nu?! Dar preoții care își împlinesc cu cinste şi demnitate misiunea cum vor primi eventualele priviri pline de suspiciune şi acuze nedrepte în care sunt cuprinşi fără nuanţare prin directivele economice sinodale şi cei corecţi, între cei mai puţin corecţi? Neîncrederea şi suspiciunea celor de sus faţă de preoţi nu atrag după ele şi pe păstoriţii lor? Nu duc aceste măsuri și atitudini pastoral disproporționate la „dispariția parohiei“⁶?
Pentru a încerca să schiţăm câteva posibile răspunsuri ale preoţilor către cei ce ne tratează ca delincvenţi, vom face o mică expunere teologică, fără a trece totul prin filtrul teologic, ci apelând şi la firescul bunului simţ. În acest sens vom trata:
• despre înţelesul Bisericii Euharistice şi rolul ei canonic şi liturgic în raport cu eparhia;
• vom prezenta câteva considerente liturgico-canonice despre parohie, nu pentru a ţine ore de Teologie Didactică, ci ca să reamintim celor ce trimit sau celor ce vin în control că Învăţătura Ortodoxă despre Biserică este mai mult decât ce cred ei, raportaţi doar la sectorul economic-administrativ, şi care reduc toată Teologia doar la eficienţa economică cu orice preţ, în dauna vieţii pastorale;
• vom prezenta, în acelaşi timp, din punct de vedere teologic, disfuncţionalităţile şi contradicţiile vădite dintre Teologia Ortodoxă şi practica recentă a administraţiei centrale bisericeşti care se manifestă azi, pe alocuri, în BOR.
Vă rugăm respectos să citiţi cu răbdare, dragoste şi înţelegere arhierească sau preoţească, după caz, pentru a trăi Evanghelia Dreptăţii şi Cuvântul Adevărului⁷ şi în mod practic, nu doar declarativ, iar credincioşii să citească cu Duh de Pace şi rugăciune, fără de sminteală, întrucât Biserica cuprinde, în mod dinamic şi sinergic, pe episcop, preot şi credincios deopotrivă!
„Dacă am avea o înțelegere corectă asupra Ortodoxiei și a Sfinților Părinți am fi mult mai luptători în apărarea a ceea ce Duhul Sfânt ne-a dat“, spune atât de sugestiv Christos Yannaras⁸.

3. Biserica Euharistică şi administraţiea bisericească
Biserica, după fiinţa sa, este un Organism şi un Corp mistic numit „Trupul lui Hristos“⁹, care include şi Naţiunea, dar nu se identifică nici cu ea, nici cu conceptul globalizării sau al alinierii seculare, ci cu Împărăţia lui Dumnezeu, căci nu avem aici cetate stătătoare, ci suntem în căutarea celei viitoare¹⁰.
„Biserica este universală, dar este realizată cu adevărat numai în adunarea euharistică locală, în cadrul căreia un grup de oameni păcătoși – bărbați și femei – devine pe deplin poporul lui Dumnezeu“¹¹.

3.1. Funcţia euharistică şi rolul parohiei în cadrul Eparhiei
Biserica Ortodoxă recunoaşte stăpânirii, fie ea politică sau eclesială, sau mai bine zis „cetăţii omeneşti şi cetăţii celei cereşti“, pe baza revelaţiei biblice¹² şi a sfintelor canoane un statut trecător, propriu provizoratului acestei lumi, sau organizării bisericeşti, în raport cu permanenţa lui Dumnezeu¹³ şi a Împărăţiei Cerurilor¹⁴.
Întrucât nu forma administrativă a Bisericii constituie Biserica lui Hristos, ci însuşi Iisus Hristos cel euharistic, precum şi Cel care este Cap şi Trup Tainic al Bisericii împărtăşit credincioşilor în fiecare Biserică prin Sf. Taine, oricât de modestă ar fi aceasta, rezultă că toate Bisericile Ortodoxe sunt egale, indiferent de mărimea, organizarea lor ierarhică sau de locaţia lor.
Nu Biserica, ca organizare instituţională, este izvorul Sfintei Euharistii, ci Sfânta Euharistie, care se săvârşeşte în orice parohie, dă consistenţă şi substanţă divină Sfintei Biserici a lui Hristos, în toată plinătatea ei. În acest context se vorbeşte mereu de Eclesiologia Euharistică, ca fiind fiinţa Bisericii lui Hristos¹⁵. De aici rezultă că tot ce se manifestă sau se săvârşeşte în Biserică trebuie să aibă în centru Sfânta Euharistie şi nu economicul sau forma administrativă a acesteia, supusă şi controlată uneori subiectiv de centrul instituţional bisericesc.
Aşadar, Biserica-parohie nu este una dintre bisericile eparhiei, ci este însăşi Biserica întreagă, cea una, sfântă, sobornicească, apostolească şi patristică. Aşa cum o lumânare se aprinde de la altă lumânare, iar lumina este aceeaşi şi în lumânarea a doua, tot aşa prin sfinţirea acelei biserici de către episcop, biserica parohială cuprinde în sine întreaga Biserică a lui Hristos.
Sf. Euharistie săvârşită în cel mai umil cătun nu este cu nimic mai mică sau mai lipsită de valoare decât cea săvârşită la Patriarhia ecumenică sau română, întrucât la Epicleză Sfântul Duh se pogoară direct asupra Sfintelor Taine şi nu trece mai întâi pe la centru patriarhal sau eparhial. Aşadar, egalitatea o dă Sfântul Duh prin modul direct de a lucra prin Sfintele Taine şi nu o declaraţie externă sau un privilegiu acordat de cineva din administraţia bisericească¹⁶, întrucât parohia „este un spaţiu al comuniunii de iubire şi sfinţirii vieţii credincioşilor prin Sfântul Duh, de comuniune eclesială frăţească şi de independenţă administrativă“¹⁷.
Din acest punct de vedere, fără a nesocoti principiul ierarhic, nu există Biserică, privită ca instituţie (nu există în ortodoxie, pentru că există în lumea catolică), care să fie subordonată altei Biserici sau care să se afle în relaţie de stăpân-slugă, de vasalitate, sub un papă infailibil. În ortodoxie există doar un sistem canonic¹⁸ care reglementează şi precizează faptul că toate Bisericile locale trebuie să se găsească într-o relaţie de comuniune şi iubire frăţească între ele şi cu episcopul lor, fapt reglementat de Sf. Apostoli prin can. 34 privind principiul teritoriului canonic local, ca fundament al Bisericii, aşa cum scrie şi Sf. Apostol Pavel, când se adresează Bisericilor locale (Romani, Galateni, Efeseni) şi nu unor structuri administrative centrale.
Fără viaţa parohială sau parohia constituită pe baze hristice, euharistice şi canonice clare, stabilite de Sf. Părinţi şi nu doar declarative şi decorative, Biserica administrativă eparhială sau patriarhală nu ar fi decât teorie, „organizare strict umană, idealism naiv, utopie romantică ori nostalgie poetică“¹⁹. Or, Biserica-parohie, care este fiinţial experienţa harică şi vie a Bisericii, este realizare istorică, destinaţie hristică şi soteriologică, realitate biblică şi patristică, „posibilitate imediată, experienţă concretă a harului“²⁰, toate în profunzimea lor cea mai adâncă. De aceste caracteristici, funcţii şi principii eclesiale trebuie să se ţină cont şi pe baza lor trebuie să funcţioneze Ortodoxia mai departe!
De aici rezultă că, din punct de vedere teologic şi pastoral, parohia conţine întreaga Biserică şi ea trebuie susţinută şi întărită pe principii euharistice, hristice, pastorale şi economice clare, şi nu să fie privită prioritar ca o sursă economică pentru eparhie sau patriarhie, în numele ascultării necondiţionate, fals înţelese, pentru că se dă întâietate primordială principiului conducerii şi nu celui euharistic-sacru, cum se vede, din păcate, că se întâmplă şi se impune, în ultima vreme, de sus în jos, ajungându-se, în mod ironic, ca BOR să fie numită şi percepută în mass-media recentă, ca un S.R.L., care a devenit o Mega Corporaţie Economică, ce se diluează în secular, imitându-l fidel aproape la toate nivelurile.

4. Biserica-parohie – o putere în Biserica lui Hristos sau o putere economică a eparhiei?
Biserica-parohie, în complexitatea ei de comuniune hristică şi administrare umană, biblic, patristic şi canonic este primordial o comunitate euharistică, duhovnicească, de îndumnezeire a omului, deplină din punct de vedere haric şi soteriologic, ca Trup mistic al lui Hristos. Abia în subsidiar se pune problema economicului: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă²¹.
Când se pune accentul exagerat pe sectorul financiar, administrativ sau de „slujire la mese“, acestea devin ele însele o povară pentru viaţa Bisericii, chiar dacă din punct de vedere economic aduc bunăstare materială şi recunoaştere şi apreciere pastorală din partea credincioşilor. Pentru a evita acest derapaj şi duh lumesc, Sf. Apostoli au instituit pe diaconi, care, totuşi, nu trebuie să neglijeze predicarea Cuvântului lui Dumnezeu²².
Deci, separând lucrarea Martei de lucrarea Mariei sau alternându-le şi nicidecum amestecându-le, parohia trebuie să rămână o putere şi o entitate duhovnicească şi economică distinctă, funcţională şi practică, cu identitate proprie, asigurată de organismele de conducere: preot, consiliul şi comitetul parohial, şi nu doar ornamentală sau de faţadă; puternică din punct de vedere economic, pentru a rezolva problemele sociale şi nevoile proprii, la nivel local, dar în comuniune deplină cu celelalte Biserici din cadrul Eparhiei, în relaţie directă cu episcopul şi nu prin interpuşi. Este inacceptabil ca parohia să fie doar o sursă de venit economic, o putere a eparhiei şi nu o putere a Bisericii lui Hristos sau o putere şi o folosire a ei din partea Eparhiei sau a Patriarhiei, în scop administrativ şi de imagine.

4.1. Rolul parohiei în cadrul Statutului BOR
Cu durere în suflet, observ că în ultima vreme accentul principal se pune pe Biserica eparhială administrativă sau patriarhală economică, în numele unităţii și al conducerii unice şi mai puţin se pune accentul pe aspectul euharistic, duhovnicesc şi eclesial la nivel local, al parohiei, care stă la baza Bisericii lui Hristos, confecţionând un regulament BOR la repezeală, în regim de mare tăcere, în dauna vădită a Bisericii parohiale, care cuprinde complet şi desăvârşit întreaga Biserică a lui Iisus Hristos şi transformând uşor şi pe nesimţite preoţia în sclavie şi sursă de colectare de fonduri cu orice preţ pentru structurile superioare bisericeşti.
Dacă parohia este bine organizată şi puternică spiritual şi economic, la fel este şi Eparhia sau Patriarhia. Slăbirea familiei preotului sau a parohiei, prin aşa zisele controale şi directive economice venite de sus, nu face decât să distrugă pe termen lung iniţiativa pastorală a preoţilor, de teama de a nu greşi sau dintr-o lehamite de a mai primi atâtea aprobări şi indicaţii de sus...!
În Biserica Ortodoxă Română recentă se practică reeducarea prin șocuri și presiuni eclesiale de la centru, ameniţări şi directive. Modificările statutului BOR, conceput în manieră de Ordonanţă de Urgenţă, după modelul politic, pentru a eluda dezbaterea la nivel academic sau comunitar-canonic-eclesial, schimbă esenţial statutul parohiei şi o transformă într-o anexă a Eparhiei.
Această grabă se prelungeşte nejustificat şi în spaţiul liturgic, prin beatificări sau sanctificări impuse lui Dumnezeu în regim de urgenţă şi prin proslăviri regionale, neaşteptînd să consfinţească Dumnezeu de Sus sfinţenia vieţii celor puşi recent în calendare (vezi cazul baronului imperial Andrei Şaguna, cel ce a organizat Biserica din Ardeal aproape după modelul catolic, a cărui poziţie duplicitară, la Viena, în privinţa problemei românilor a fost dovedită de Nicolae Iorga²³) prin semne inconfundabile, în timp ce sfinţii închisorilor comuniste şi martirii neamului zac în uitare sau prin sertare sinodale.
Toate acestea sunt dublate de atitudini, idei și practici străine de duhul Ortodoxiei, de la tăcere, ploconism oficial politic și ecumenism corect politic până la festivism grandoman și evlavie de tip spectacular, promovând o biserică „pe sticlă“ (TV), care uneori poate să-i distrugă credinciosului laic conștiința şi participarea activă la viaţa comunitar-eclezială, dându-i impresia că dacă se uită la Trinitas TV este ca şi când ai fi luat parte la viaţa liturgică a Bisericii. Nu poţi să te hrăneşti uitându-te doar la televizor, chiar la cele mai bune bucate, şi nici să faci duş fără să te uzi...!
Toate inserțiile acestea seculariste pot să elimine smerenia, cuviința, comuniunea faţă către faţă şi să instituie o comuniune eclesială mai mult prin biroul de presă decât prin episcopul eparhiot, să diminuieze discernământul și jertfelnicia din sufletele creștinilor, să cadă în ispita vanităţii, a grandomaniei, a confuziei, a obrăzniciei și a aroganței față de Sfânta Tradiție a Sfinților Părinți. Modernizarea Bisericii şi alinierea ei la legislaţia europeană, profitul economic şi rentabilitatea socială în numele filantropiei creştine, toate acestea fac ca Biserica să devină parte a în-globalizării forţate, a subordonării ei puterii lumeşti şi în cele din urmă duce la des-bisericire, adică secularizare şi în-glodare.

5. Atitudini şi modele străine de Ortodoxie în comportamentul şi funcţionarea Bisericii recente
Catolicii au inventat primatul papal pornind de la învăţătura eretică filioque şi a harului creat, motiv pentru care au transpus învăţătura despre Sf. Treime şi în viaţa organizatorică a bisericii, scornind infailibilitatea papală, curia papală, decanii (protopopii), consilierii şi o mulţime de interpuşi între preot şi episcop, deoarece şi între Dumnezeu şi om ar fi un har creat şi nu însăşi Dumnezeu prin harul Său şi energiile Sale necreate.
În Ortodoxie, datorită învăţăturii despre energiile necreate, Episcopul se află în legătură directă cu fiecare dintre membrii Sf. Sinod, preotul este în legătură directă cu Episcopul lui, iar credinciosul în legătură directă cu preotul şi nu prin interpuşi inventaţi după modelul catolic.
Preotul ortodox depune jurământ că va respecta Sf. Canoane ale Bisericii în faţa Episcopului şi nu în faţa Consiliului Eparhial, a protopopului sau a consilierilor eparhiali, dintre care, din păcate, în ultima vreme, unii se substituie autorităţii Episcopului, iar alţii duc la extrem, din slugărnicie şi exces de zel, anumite hotărâri eparhiale luate fără consultarea preoţilor şi aflarea nevoilor pastorale sau vitale ale acestora, iar cei ce le implementează, acţionează fără discernământ şi tact pastoral şi comit abuz de putere, care generează corupţie.

5.1. Antibiserica din inima Bisericii
Deficitul etic administrativ bisericesc din unele eparhii a fost dus până la abuz şi blasfemie de către unii tocmiţi la vie, creând multă mâhnire şi tristeţe în rândul preoţilor şi credincioşilor.
Acest lucru s-a petrecut în repetate rânduri în unele Eparhii, uneori fără ştirea şi consimţământul episcopului eparhiot, când unii protopopi şi consilieri eparhiali, reeducaţi pastoral recent, după norme economice şi financiare eficiente, au descins în timpul Sf. Liturghii, au confiscat lumânări de la pangar, tulburând grav liniştea Sf. Liturghii, au luat probe de lumânări, chiar în timp ce se rostea Crezul, săvârşind blasfemie şi căzând sub osânda Sf. Canoane, care dau anatema pe cei ce tulbură Sf. Liturghie. Astfel s-a creat o antibiserică în inima Bisericii, în numele bunului mers administrativ-economic şi al corectitudinii financiare!

5.2. Precizări canonice, controale administrative şi delimitări eclesiale
Personal, suntem de acord cu controalele bisericeşti făcute de cei rânduiţi şi cu ordinea şi corectitudinea financiară, conform Sf. Canoane bisericeşti şi de fiecare dată ne-am conformat şi am respectat întru totul cele stabilite de centrul eparhial, dar nu suntem de acord ca aceste controale să se facă în timpul Sf. Liturghii.
Canonul 26 al Sinodului IV ecumenic precizează că economul trebuie să chivernisească cele bisericeşti după socotinţa episcopului său, deci nu după capul şi cheremul lui, tulburând Sf. Liturghie şi mâhnind pe preot în timpul slujbei prin comportamentul jignitor şi blasfemitor adus Sf. Liturghii, întrucât Canonul 9 Apostolic stabileşte: toţi credincioşii care intră în biserică şi ascultă scripturile, dar nu rămân la rugăciune (slujbă) şi la Sfânta Împărtăşanie, aceia trebuie să se afurisească, ca făcând neorânduială în biserică.
Cred că Sf. Sinod ar trebui să se dezică de abuzurile făcute de cei zeloşi şi lipsiţi de discernământ pastoral, să prioritizeze, să motiveze şi să nuanţeze hristic aspectul economic și administrativ bisericesc, în raport cu viaţa euharistică şi pastorală a Bisericii.

6. Slujirea la Sântul Altar şi fondurile eparhiale
Parohiile contribuie anual pentru centrul eparhial, din vânzarea de lumânări, calendare, cărţi, prin donaţii etc., cu sume foarte mari şi aşa este şi normal şi pastoral, pentru a susţine unitar Biserica în activitatea ei misionară.
Trecem ca ţară printr-o criză economică cumplită, care creează probleme și Bisericii, scăzând considerabil veniturile parohiei. Însă presiunea și umilința la care sunt supuși în ultima vreme unii preoții şi protopopi neclientelari de către unii care cer mereu mai mult, în timp ce credinciosul sărăceşte din zi în zi, a depăşit pragul firescului.
În lumea laică, cei ce plătesc şi susţin o instituţie sunt respectaţi şi li se exprimă mulţumire pentru banul primit. La noi, în mod paradoxal, este total invers, cel ce dă este şi controlat şi umilit, şi batjocorit, iar cei de sus când vin în control, induc credinciosului păstorit ideea că preotul ar fi un hoţ şi impostor, care-şi jefuieşte credincioşii şi propria biserică. Aşadar, în loc să primim mulţumire pentru contribuţia şi aportul nostru la centrul eparhial, primim sfidare, batjocură şi suspiciuni dăunătoare unităţii parohiale, credincioşilor şi Bisericii lui Hristos.
Preotul care slujeşte la Altar, de la Altar să se hrănească²⁴, ne spune Sf. Apostol Pavel şi nu are nevoie de casă de marcat şi alte directive economic-administrative hilare de a pune şapte lacăte pe cutia milei şi alte curiozităţi fiscale²⁵, venite, în ultima vreme, de sus. Parohia răspunde, din punct de vedere financiar, doar celor care o susţin financiar şi nu faţă de cei ce o folosesc doar economic, iar din punct de vedere pastoral, liturgic şi dogmatic răspunde doar în faţa episcopului eparhiot.

7. Parohia între trecutul ei firesc şi prezentul impus
Oare criza duhovnicească, eclesială, socială şi economică merge mână în mână cu răsturnarea întregii firi? Este vorba oare de încercarea puterii bisericeşti recente (adică post aderare UE) de a dezrădăcina și distruge fundamentele multor tradiţii ortodoxe, care până acum erau considerate de la sine înţelese, fireşti și potrivite pentru viaţa duhovnicească din spaţiul nostru bisericesc? De exemplu: preotul împreună cu dascălul Bisericii se îngrijeau de tămâie, vin, untdelemn, prescuri, confecţionarea lumânărilor din ceară curată, cărţi de cult (vezi Statutul vechi al BOR) etc. spre bunul mers al Bisericii Euharistice.
Din formularul de inspecţie făcut de PS Pimen (1902-1909), Episcopul Dunării de Jos, vedem pe ce se punea accentul în timpul unui control bisericesc: starea externă a Bisericii (curtea, zidăria, acoperişul, uşile şi ferestrele, clopotniţa); starea internă a Bisercicii (aspectul general, mobilierul, catapeteasma, pictura, Sf. Masă, antimisul, veşminte, sf. vase, biblioteca etc. cimitirul, şcoala unde preda preotul, starea morală şi materială a preotului şi a poporului, activităţile culturale şi filantropice, casa preotului etc.) ²⁶.
Astăzi, chiar dacă acestea excelează într-o parohie, nu au nici o importanţă dacă nu ai respectat monopolul lumânărilor, al cărţilor şi al obiectelor de cult şi dacă nu ai plătit mai întâi dările! Iată cum prioritatea banilor schimbă prioritatea pastorală şi firescul teologic al Ortodoxiei!
Activităţi filantropice şi pastorale sunt de susţinut şi în parohie, nu numai la centru. În raport de activitatea pastoral-filantropică a fiecărei parohii în parte ar trebui stabilite acele cote eparhiale şi protopopeşti, precum şi cote de lumânări pe fiecare parohie, iar pentru parohiile care susţin viaţa filantropică, să se ofere gratuit sau la un preţ mai mic lumânări şi alte subvenţii de la centru, deoarece săraci sunt peste tot. Aşa s-ar încuraja şi susţine filantropia de jos în sus şi ar exista o reciprocitate de ajutor şi colaborare frăţească şi nu una de slugă parohială.
Referitor la fabricarea lumânărilor, până nu demult era pus accentul doar pe un monopol al „calităţii lumânărilor din ceară curată fără nici o amestecătură“²⁷, cu motivaţie biblică, cu referire la jertfa lui Cain şi Abel, pe când astăzi constatăm un monopol bisericesc, prioritar cu motivaţie financiară, invocat pentru că ar fi pentru susţinerea activităţilor pastorale, sociale şi culturale, ca şi când acestea s-ar desfăşura doar le nivel eparhial. Este foarte bine să susţinem activităţile de la centru, şi o facem de mult, dar într-o atmosferă de dragoste frăţească şi nu de pe poziţii de forţă şi ameninţări.
Când Biserica funcţiona de jos în sus, în maniera prezentată mai sus, era respectată şi se afla pe primul loc în sondaje. Astăzi, când este condusă de sus în jos, doar de la centru şi după normele europene²⁸, este tot mai hulită şi criticată şi ocupă în sondaje locul al treilea, după pompieri²⁹ și armată.
Constatăm cu tristeţe că s-a instalat de către biserica recentă un monopol economic, supra-corporativ, de la care dacă nu ai cumpărat, la preţuri exagerate, fie lumânări, fie cărţi, primeşti amendă şi batjocoră pe măsură³⁰, această atitudine de vătaf pe feuda Bisericii stârnind consternarea şi sminteala multor preoţi, credincioşi şi chiar a ateilor³¹.
Dacă investim doar în betoane, termopane şi în eficienţă economică bisericească cu orice preţ, neţinând cont de prioritatea pastoral-duhovnicească, dacă investim în catedrale stil Mall sau stil Super Market, nu cumva, în timp ce zidim doar pereţii exteriori, îi dărâmăm pe cei interiori, zidiţi de înaintaşii noştri vrednici şi smintim multe suflete, iar investiţiile eclesiale gigantice vor rămânea goale, aşa cum s-a întâmplat în Occident după zidirea marilor catedrale cu orice preţ?
Preotul are, în asemenea momente, obligaţia să-şi apere drepturile minime la pastorație demnă şi responsabilă dacă dorește să poată vorbi liber pe limba adevărului şi a dragostei în Duhul lui Hristos, în mod eclesial sinergic preot-episcop, întru dragoste și Evanghelia Dreptății, pentru întărirea Bisericii şi nu relativizarea ei sub privirile noastre blânde, cuminţi şi ascultătoare.

8. Concluzii morale şi propuneri duhovniceşti
Sf. Ioan Gura de Aur spune că „trebuie să fie prea mare primejdia din afara corăbiei ca să poţi suporta putoarea din interiorul corăbiei... apele mari au invadat totul, necazul şi moartea planează peste o lume vinovată. O singură scăpare rămâne, o unică mântuire, celor care nu vor să piară: să intre în corabia protectoare! Toţi cei care nu sunt cuprinşi în ea sunt pierduţi fără nădejde... capul văzut era Noe; capul adevărat, cu toate că era nevăzut, era Dumnezeu“³².
Nimeni nu a ieşit din corabie, decât corbul, care „este trimis şi care simbolizează răul, păcatul urât, erezia, necredinţa, doar acestea se separă de Biserică; porumbiţa singură îi va rămânea fidelă“³³, spune mai departe Sf. Ioan Gură de Aur.
Sf. Ioan Gură de Aur descrie dumnezeieşte lungul drum spre îndumnezeire atunci când compară Biserica cu corabia lui Noe. El scrie: „corabia a luat numai necuvântătoare şi a salvat necuvântătoare; Biserica a luat oameni cuvântători şi nu numai că i-a mântuit, ci i-a şi schimbat; corabia a luat corb şi a dat drumul tot unui corb; corb ia şi Biserica, dar îi dă drumul porumbiţă; ia lup, şi-i dă drumul oaie... care îşi dă până şi lâna ei³⁴.
Pentru a atinge şi a împlini o asemenea chemare, slujitorii Bisericii trebuie să lupte cu timp şi fără timp, să îndure potrivnicia lupilor şi a fiarelor sălbatice din Corabia mântuitoare, să rabde până la prigoană, dar nicidecum să-i accepte, să le urmeze exemplul sau să părăsească Corabia, pentru că nu le mai suportă mizeria. Totuşi, menirea lor este să-i transforme în fiinţe eclesiale hristice, lucrători ai iubirii prin consecvenţă şi statornicie în adevărul cel veşnic, Iisus Hristos, şi în păzirea poruncilor lui Dumnezeu.
Acesta este şi scopul scrierii acestui studiu teologic şi de atitudine preoţească. Dorim îndreptarea lor şi nu pedepsirea lor.
Sf. Ioan Gură de Aur spune că omul în viaţă nu este numai grâu, ci şi neghină. În clipa în care cineva vrea să smulgă neghina în locul lui Dumnezeu, atunci îi ia acelei persoane şansa de a deveni grâu, îi ia şansa de a se transforma din lup în oaie, iar cine pretinde să facă separarea sau judecata de pe acum, se substituie lui Dumnezeu şi se opune răbdării Lui³⁵.

9. Iertare, îndreptare şi răbdare
Ne cerem scuze şi iertare mai marilor Bisericii, evlaviei şi bunului simţ al păstoriţilor, pentru faptul că am scris despre câţiva nevrednici lucrători tocmiţi la vie, situaţie remediabilă în Biserica lui Hristos, pe care i-am surprins, în această mică intervenţie, în ipostaza de neghină, dar avem răbdare şi poate împreună îi vom vedea transfiguraţi şi metamorfizaţi în grâu, spre folosul nostru duhovnicesc şi spre întărirea Trupului Bisericii lui Hristos.

NOTE
¹ Vezi textul conferinţei susţinute de părintele Gheorghe D. Metallinos, profesor emerit al Facultăţii de Teologie, Universitatea din Atena, Grecia, în Aula „Mihai Eminescu” a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, miercuri, 7 noiembrie 2012 pe: http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2012/11/17/pr-metallinos-impotriva-formalizarii-tainelor-bisericii-asceza-conferinta-parohia/#more-47272 (accesat pe 17.11.2012).
²Ibidem.
³Vezi, pe larg, Christos Yannaras, Contra religiei, ed. Anastasia, București, 2012; vezi și comentarii la: http://ortodoxiacatholica.wordpress.com/2012/11/26/recomand-contra-religiei-de-christos-yannaras-o-carte-care-rastoarna-miturile-si-magia-si-trasnformarea-credintei-ortodoxe-in-religie-confuzia-dintre-sfanta-traditie-si-traditii-omenesti-absol/.
⁴Matei 6, 33; vezi şi 1 Corinteni 9, 9: de a nu lega gura boului care treieră.
⁵Vezi pe larg pr. prof. univ. dr. Mihai Himcinschi, Secularizarea – o problemă controversată – partea a II a, în: rev. „Candela“, an XXI, nr. 9-10, 2011, p. 21-24.
⁶Vezi pe larg Christos Yannars, Contra religiei, cit.
⁷Vezi ectenia pentru cei chemaţi, în Liturghierul nou, Bucureşti, 2012, p. 154.
⁸Vezi Christos Yannars, op. cit.
⁹Vezi I Corinteni 12, 12 14.
¹⁰Evrei 13, 14.
¹¹John Meyenorff, Teologia Bizantină. Tendințe istorice și teme doctrinare, ediția a II a, ed. Nemira, București 2011, p. 19.
¹²Vezi Romani 13; I Timotei 2, 1 4.
¹³Cf. Faptele Apostolilor 4, 19: Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu.
¹⁴Vezi Pr. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreea Băndoiu şi dr. ec. Cristian George Popescu, Teologia Socială, ed. Christiana, Bucureşti, 2007, p. 171.
¹⁵Vezi pe larg Dumitru Popescu, Centralitatea lui Hristos în teologia ortodoxă contemporană, în „Ortodoxia“ anul LIII, nr. 3-4, iulie-decembrie 2002, p. 11; vezi şi J. Zizioulas, L’Eucharistie, l’Évêque et l’Église durant les trois premiers siècles, übers. von J. L. Palierne, Paris, DDB, 1994; Eucharist, Bishop, Church: The Unity of the Church in the Divine Eucharist and the Bishop during the first three Centuries, übersetzt von E. Teokritoff, Holy Cross Orthodox Press, Brooklin, Massachusetts 2001: H’Eνότης τής ‘Ekkλησίας έν τή Θεία Eύχαριστία καί τω’Επισκόπω κατά τούς τρείς πρώτους αίώνας, Atena 1965; L’être ecclésial (Labor et Fides, Genève, 1981); Being as Communion (Darton, Longman and Todd, London 1985); Creaţia ca Euharistie, übersetzt von C. Papacioc, Bucureşti 1999; Fiinţa eclesială, übersetzt von A. Nae, Bucureşti 1996. V. şi: La vision eucharistique du monde et l’homme contemporain, „Contacts“ 19 (1967): 83-92; L’eucharistie: quelques aspects bibliques, în: L’eucharistie, J. J. V. Allmen, J. M. R. Tillard, J. Zizioulas, 11-74. Mame, „Églises en dialogue“ 12, 1970. Priesteramt und Priesterweihe im Licht der östlich-orthodoxen Theologie, in „Questiones Disputatae“ 50; Der priesterliche Dienst — V. Amt und Ordination in okumenischer Sicht, K. Rahner und H. Schlier, 72-113, Freiburg – Basel – Wien 1973; Eucharistic Prayer and Life, in „Emmanuel“ 81 (1975), p. 462-470; Die Eucharistie in der neuzeitlichen orthodoxen Theologie, in Die Anrufung des Heiligen Geistes im Abendmahl, p. 163-179, Frankfurt am Main 1977; The Local Church in a Eucharistic Perspective, in In Each Place, Towards a Fellowship of Local Churches truly united, p. 50-61, Geneva 1977; The ecclesiological presupposition of the holy Eucharist, in „Nicolaus“, 10 (1982), p. 333-349; The Ecclesiology of the Orthodox Tradition, Search, Bd. 7, Part 2, (Winter, 1984), p. 42-53; The Early Christian Community, in: B. McGinn, J. Meyendorff, J. Leclerq (eds.), Christian Spirituality: Origins to the Twelfth Century, London 1986, p. 23-43; The Contribution of Cappadocia to Christian Thought, in F. Primenides, S. Roides (eds.), Sinasos in Cappadocia (National Trust for Greece: Agra Publications, 1986), p. 23-37; Le mystère de l’Église dans la tradition orthodoxe, in „Irénikon“ 60 (1987), 323-335.
¹⁶Vezi pe larg pr. Cosmin SANTI, Sfânta Euharistie, Taina Bisericii şi Trupul lui Hristos, în „Ortodoxia“, seria a II a, anul IV, nr. 2, aprilie-iunie 2012, p. 61-86.
¹⁷Vezi pe larg George Grigoriţă, Autocefalie în Sinodalitate. Autonomia eclesială în Biserica Ortodoxă din punct de vedere canonic, în „Biserica Ortodoxă Română“, ianuarie-aprilie 2010, p. 233; vezi şi Arhim. Vasile Miron, Importanţa locaşului de cult în viaţa comunităţii parohiale, în „Biserica Ortodoxă Română“, ianuarie-aprilie 2010, p. 247-271.
¹⁸Vezi pe larg George Grigoriţă, op. cit. , p. 235.
¹⁹Vezi pe larg Christos Yannaras, Libertatea moralei, ed. Anastasia, Bucureşti, 2002, p. 238.
²⁰Idem, ibidem.
²¹Matei 6, 33.
²²Vezi Faptele Apostolilor 6, 1- 4.
²³Nicolae Iorga face un portret mai puțin măgulitor baronului Andrei Şaguna. Iată ce spunea marele istoric în vol. II din Istoria Românilor din Ardeal și Ungaria: „Cugetul lui nu era românesc, felul cum gândea el era al școalelor unde învăţase. Lumea din care plecase el nu avea o vatră românescă în mijlocul casei. De aceea a rămas imperialist şi austriac. Şi de aceea multe din formulele pe care le-a găsit nu s-au prefăcut în realităţi binefăcătoare pentru neamul a cărui Biserică o organizase [...] niciodată n-a fost un român care să poruncească mai mult“ (p. 147)“; „[...] este incontestabil că un anume formalism de origine austriacă, un anume spirit de cancelarie a pătruns în lumea românească prin Şaguna [...] Şaguna n-a fost om de mănăstire, el a trecut doar printr-o mănăstire de lux, cum sunt mănăstirile ortodoxe din Austro-Ungaria, care au prea puţin din spiritul monastic răsăritean, din spiritul acela de izolare ascetică, de îndepărtare de lume. Apoi a fost funcţionar de cancelarie în lumea bisericească a sârbilor, a stat pe lângă mitropolitul din Carloviţ, intim al lui“ (p. 148). „El a împiedicat alcătuirea în afară de Biserică a unei forţe culturale, politice şi sociale româneşti. O parte din duşmănia care se îndreaptă către el în cursul luptelor constituţionale ale românilor din Ungaria, după îndeplinirea organizaţiei bisericeşti, se explică şi prin faptul că elementul laic avea şi el oarecari drepturi [...] Şaguna a fost guvernamental de gradul cel mai înalt. A fost un austriac imperialist şi hasburgic şi s-a creat de atunci un obicei în acest sens…“
²⁴1 Corinteni, 9, 13.
²⁵Vezi dispoziţia Cancelariei Sfântului Sinod nr. 8783/04.11.2011.
²⁶Vezi BOR anul XXVI nr. 1, aprilie, Bucureşti 1902, p. 701-704.
²⁷Vezi pe larg articolul Lumânările de ceară, în BOR, cit., p. 1165-1174. Acolo unde nu era posibil să se găsească fabrici de lumânări care făceau lumânări doar din ceară curată, preotul şi cântăreţul erau obligaţi să le confecţioneze ei singuri pentru nevoile litugice.
²⁸Averea fiecărei mănăstirii trebuie să fie trecută într-un inventar, care se păstrează în dublu exemplar, aşa cum stabilesc „normele europene“: unul la Episcopie şi unul la Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, ca să reproduc exact din adresa nr. 392 din 19.09.2009, trimisă de centrul eparhial, la ordinul administraţiei patriarhale.
²⁹Vezi http://www.romanialibera.ro/opinii/editorial/de-ce-scade-increderea-romanilor-in-biserica-261025.html: Biserica Ortodoxă pierde capitalul de încredere imens de care a beneficiat imediat după căderea comunismului, după cum o arată chiar rezultatele sondajelor de opinie. Dacă în urmă cu trei ani, aproape 90% din români răspundeau unui chestionar al IMAS afirmând că au încredere în Biserică, în 2012 instituţia a ajuns la acest capitol abia pe locul trei, după pompieri şi Armată, cu un procent de doar 78% (sondaj CCSB). Schimbarea percepţiei publice despre o instituţie care altădată reprezenta unul din pilonii de rezistenţă ai acestei societăţi este demonstrată şi de alte sondaje.
³⁰Vezi articolul: http://www.criticatac.ro/15768/nu-exist-libertatea-de-religie-de-contiin-statul-roman-exist-exploatare-din-partea-bor-care-se-reflect-foarte-violent-la-nivelul-ceteanului.
³¹Vezi http://www.realitatea.net/cum-poti-lua-5-000-de-lei-amenda-la-biserica-daca-folosesti-lumanarea-gresita_933566.html; vezi şi http://www.jurnaluldearges.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=3635:cutiile-milei-din-toate-bisericile-i-mnstirile-vor-fi-ferecate-cu-trei-lacte-i-deschise-cu-comisie-de-preoi&catid=17:secretele-arhiepiscopiei&Itemid=19.
³²Bogăţiile oratorice ale Sfântului Ioan Gură de Aur, vol. I, Oradea, 2002, p. 120-127.
³³Ibidem, p. 126.
³⁴Omilii la săracul Lazăr, Cuvântul VI, în vol. Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi Providenţă. Despre rugăciune. Despre vieţuirea după Dumnezeu, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 140; vezi şi Lumina Sfintelor Scripturi. Antologie tematică din opera Sfântului Ioan Gură de Aur, vol. I, ed. Anestis, Bucureşti, 2008, p. 131-132.
³⁵Vezi Pr. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreea Băndoiu şi dr. ec. Cristian George Popescu, op. cit., p. 171.