Pe cât se pare, la Departamentul de Stat al Statelor Unite cineva a stins incendiul care devasta superba chică a lui John Kerry, care a încetat (deocamdată) să mai declame nevoia stringentă de a începe cel de-al treilea război mondial ca urmare a anexării peninsulei Crimeea de către Rusia. De când trăiesc n-am mai pomenit o criză internațională mai inutilă și mai absurdă decât hărmălaia produsă în jurul Ucrainei. În mare măsură este opera noastră.
La urma urmei, noi am declanșat criza finanțând răsturnarea guvernului ales al Ucrainei. Cum credeți că s-ar simți SUA dacă Moscova ar pune la cale răsturnarea guvernului mexican? Nu s-ar simți în nesiguranță? Nu cumva ar fi tentate să trimită niște trupe la graniță?
De la sfârșitul Războiului Rece, SUA s-au angajat în demonstrații de forță în toată lumea, de fiecare dată cu consecințe nefaste, cu excepția destrămării Iugoslaviei. Ultimele aventuri din Irak și Afganistan au fost cele mai scumpe – au costat cel puțin un bilion de dolari –, iar haosul încă domină în acele țări. Știrile venite din Kabul, prezentate de NPR (Radioul Public Național) în această dimineață, pun sub semnul îndoielii data alegerilor proiectate a avea loc în cursul săptămânii curente. Zile întregi, așa-numita Comisie Electorală Independentă a fost atacată cu rachete; acum două săptămâni, hotelul cel mai frecventat de ziariștii străini a fost scena unui masacru, iar talibanii rămân o prezență activă, măcelărind civili în zonele din afara Capitalei afgane, unde legile statului încetează să se mai aplice.
Desigur, toate aceste incidente înspăimântătoare ridică o întrebare fundamentală: de ce ar conta cu adevărat pentru SUA ce se întâmplă în Afganistan? Câți ani trebuie să mai treacă pentru ca noi să uităm că Osama bin Laden avea în Afganistan tabere de instruire pentru jihadiști? Chiar şi acum, puteți să fiți siguri că undeva între Casablanca și Timorul de Est există tabere de instruire pentru fanatici religioși și au loc mii de întâlniri informale ale unor tineri cu testosteronul fierbând și care n-au altă treabă decât să se joace cu armele de foc. O să invadăm orice teritoriu unde se petrec astfel de lucruri?
Parte din realitatea noastră mereu în schimbare ne indică faptul că economia globală stă să crape. În ciuda asigurărilor pe care ni le dă un anume Tom Friedman de la New York Times, globalismul nu a fost o constantă a condiției umane. Mai degrabă a fost un set de relații economice trecătoare, produse de circumstanțe speciale într-o anumită perioadă istorică – adică, o sută de ani de energie ieftină și aproape 50 de ani de pace relativă între marile națiuni. Asta-i tot ce a fost globalismul. Acum este în curs de dizolvare, întrucât energia este din ce în ce mai scumpă, cauzând o mulțime de fricțiuni între națiuni complet dependente de consumul masiv de petrol și gaz ieftine.
Fricțiunile se manifestă în special în sectorul financiar. Națiunile mari consumatoare de energie încearcă să compenseze costul crescând al adicției lor și absența „creșterii“ economice împrumutând tot mai mulți bani – adică acumulând din ce în ce mai multe datorii. Aceasta se traduce prin „tipărirea de bani“, acele activități bancare computerizate care pompează din ce în ce mai multe „lichidități“ în economiile „avansate“. Rezultatul acestor procese este stabilirea unor prețuri arbitrare la aproape orice (inclusiv prețul banilor de împrumut) și, pe măsură ce jucătorii îmbrățișează presupusele avantaje ale devalorizării – în special posibilitatea de a lichida propria datorie suverană prin inflație –, un climat din ce în ce mai ostil cauzat de războiul valutelor .
Consecințele acestei situații sunt de discutat în detalii, dar putem cu ușurință să tragem concluzii privitoare la macrotendințe. Orgia globală a bunurilor ieftine și bula financiară sunt pe sfârșite. Națiunile și regiunile din cadrul națiunilor trebuie să găsească o nouă cale de a trăi la o scară mai mică, ceea ce implică neapărat noi modele de guvernare. Destrămarea statelor naționale este în curs de desfășurare și procesul se desfășoară de la margini spre interior, către centrul politic – din teritoriile pârjolite și lipsite de speranță ale națiunilor suprapopulate, care nu se vor „dezvolta“ niciodată, către giganții tot mai sclerozați.
SUA manifestă semne destul de grave ale acestei scleroze vizibile într-o serie de episoade, de la comportamentul dement al liderilor noștri în actualul fiasco din Ucraina, ca urmare a unei situații create în mod artificial și inutil; degradarea orașelor, drumurilor și podurilor noastre; mânjirea peisajelor mutilate cu tot felul de deșeuri din plastic până la comportamentul populației noastre de îngălați demoralizați, inerți mental, adicți, acoperiți de tatuaje și dând din fund.
Pe scurt, este evident că în Crimeea rușii au interese primordiale iar noi n-ar trebui să avem acolo nici o treabă, atâta timp cât viața materială și cea culturală din SUA sunt o paragină și merită mult mai multă atenție din partea noastră.
James Howard Kunstler, scriitor, critic social, publicist și blogger american cunoscut mai ales pentru cărțile sale „Geografia lui Niciunde" (Geography of Nowhere, 1994), „Îndelungata criză" (The Long Emergency, 2005), „Prea multă magie“ (Too Much Magic, 2012). "Îndelungata criză" a fost tradusă în românește de grupul Traduceri Ecologice Independente TEI și se poate accesa aici.
Traducere de Ovidiu Hurduzeu
Pentru versiunea în engleză click aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu