Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta, ca umplutură, trage din haină şi se face o ruptură şi mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altminterea burdufurile crapă: vinul se varsă şi burdufurile se strică; ci pun vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună. (Matei 9 :16-17)
Se afișează postările cu eticheta Valea Muierii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Valea Muierii. Afișați toate postările

duminică, 18 august 2013

Renaşterea unei biserici într-un sat muribund, în imagini


de Alexandru Ciolan

Am fost plecat, sâmbătă 17 şi duminică 18 august 2013, spre inima României profunde, în Oltenia doljeană, la Valea Muierii, localitate care nu mai figurează pe hărţi, pentru că nu mai este nici măcar un cătun, ci o fantomatică fostă glorie. Un sat aflat la prea mulţi kilometri neasfaltaţi de şosea ca să mai intereseze vreun suflet de român. Are pământ de să-l ungi pe pâine, are apă necontaminată la fântâni, are curent electric, are case părăsite şi vreo două duzini de locuitori, în covârşitoarea lor majoritate bătrâni neputincioşi.
Cu câţiva ani în urmă, Valea Muierii de Sus făcea deliciul presei centrale şi locale datorită bisericii devenite cuib de ciori şi de şerpi. Preotul itinerant refuza să mai vină să slujească acolo. Peste crucea grea a nepăsării vremurilor şi a neputinţei locuitorilor, bunul Dumnezeu S-a milostivit însă a lucra pentru ca locaşul de rugăciune din satul aflat pe moarte să renască. Fără fonduri europene (folosite de primărie pentru a trage un drum inutil, paralel cu şoseaua, printre tarlale...), fără alocări bugetare, fără implicarea (altfel decât declarativă) a autorităţilor locale, doar prin contribuţiile nevolnicilor locuitori ("banii văduvei") şi ale fiilor satului răspândiţi prin toată ţara, biserica din Valea Muierii de Sus a fost, într-un timp uimitor de scurt, restaurată şi repictată. Pe 18 august 2013 ea a fost resfinţită.

Pentru început, câteva imagini grăitoare despre frumuseţea dumnezeiască şi despre tristeţea omenească a locurilor:





Apoi, despre jalea tăcută a caselor părăsite:




Casa Domnului aşa cum se arată, înainte de a începe, din vârful dealului, coborâşul-urcuş spre ea:



Special pentru John Chrysostom Medaille, texanul iubitor al ortodoxiei şi al României, Sf. Ioan Gură de Aur, veghind asupra altarului bisericii:



Şi tot pentru John, o parte din lista umililor contributori la restaurare (ultimul, pe dreapta, este numele său):



Pisania din pridvor şi pisania restaurării, din interior:




Resfinţirea:





Şi sfânta liturghie, în aer liber, ca să se poată bucura de ea toţi credincioşii prezenţi:








O parte dintre credincioşi, aşteptând să le fie sfinţite bucatele (tanti Ghiorghiţa, gazda noastră, a privegheat toată noaptea, în curte, ceaunul cu sarmale puse la fiert...):



Iar la sfârşit, băgându-se în seamă şi plictisind lumea, o primăriţă şi un deputat:



Poate muri, oare, o localitate din România profundă care a avut puterea să-şi refacă biserica...?