Dezamorsarea
Pentru că o mie de explicaţii de sens nu fac cât două exemple bine alese, să recurgem şi noi, spre o mai rapidă lămurire, la câteva citate, scoase, pentru folclor şi limba veche, din DA şi din DLR.
Jidan
Format în româneşte, din jid (termen regional, folosit în nordul Transilvaniei şi în Moldova, împrumutat din ucr. şi pol. žyd) + sufixul -an, jidan a fost de la început un termen popular, opus lui jidov şi evreu, termeni culţi. Îl găsim în folclor, ca termen etnic lipsit de conotaţii („Măi jidane, măi jupâne, / Nu-i schimba calul cu mine?“ ori „Când te întâlneşti cu jidan, îţi merge bine“) dar şi conotat negativ, mai degrabă din motive social-economice decât etnice („Decât slugă la jidan, mai bine la oi cioban“ ori „când vor ieşi jidanii la secere“, adică niciodată).
Elocvent este faptul că Ion Creangă, scriitorul „popular“ prin excelenţă, foloseşte jidan (nu evreu, nu jidov, nu ovrei) în Amintiri, cu sens mai mult religios decât etnic, într-un pasaj de un umor nebun, în care preotul Oşlobanu îşi aminteşte mânios că i-a fost schimbat hramul bisericii, îndepărtându-i credincioşii („Ne-aţi luat cu şmichirie pe marele mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir, şi ne-aţi dat în locul acestui sfânt vestit pe Lazăr, un jidan tremţuros, care tot moare şi iar învie, şi învie şi iar moare, de nu mai ştie nime de numele lui. Acesta-i hram?“) şi, cu sens religios-etnic, în poezia Oltenii în Iaşi, care-i îndeamnă pe locuitorii capitalei moldave: „Voi cu inima creştini, / Cumpăraţi dela Olteni! // Voi cu inima creştină, / Nici un ac dela Jidani!“.
Caragiale, în aceeaşi epocă, foloseşte şi el jidan, în sens religios, fără conotaţie, în O făclie de Paşte („Leiba Zibal – zise hangiul cu tonul înalt şi cu un gest larg – merge la Ieşi să spună rabinului că Leiba Zibal nu-i jidan... Leiba Zibal este goi... pentru că Leiba Zibal a aprins o făclie lui Christos!“) şi în sens etnic, nu lipsit de o umbră de admiraţie pizmaşă, în Două loturi („D. Lefter susţine că Ţâca i-a furat biletele – chivuţele şi jidanii nu sunt proşti: când cumpără haine vechi, le purică pân toate-ndoiturile.“). În O scrisoare pierdută, Caţavencu, patriotul sforăitor, e lăsat să peroreze pe când pozează în antisemit, iar dezvăluirea „logicii interne“ a discursului constituie cea mai nemiloasă subminare a antisemitismului politicianist („În Iaşi, de exemplu, – permiteţi-mi această digresiune, este tristă, dar adevărată! – în Iaşi n-avem nici un negustor român, nici unul!... […] Şi cu toate aceste toţi faliţii sunt jidani! Explicaţi-vă acest fenomen, acest mister, dacă mă pot exprima astfel!“).
Mai aproape de zilele noastre, doi evrei pe care ne cerem scuze că îi punem alături, dar o facem numai din raţiuni „didactice“, au folosit cuvântul jidan fără umbră de intenţie antisemită.
Primul, cronologic şi ca valoare, este Nicolae Steinhardt. În Jurnalul fericirii, trei sunt ipostazele jidanului.
La primul nivel, şi cel mai de jos, de utilizare ceţoasă, îl găsim pe „caraliul ţigan“ (spre cinstea lui, Steinhardt nu se teme de vorbe), pentru care jidanul e unul dintre exponenţii răului, unul dintre duşmanii de clasă, unul dintre chiaburii şi exploatatorii aruncaţi în închisoare spre a-şi băga minţile-n cap. Gardianul „îşi omoară timpul punându-ne întrebări cu tâlc: câţi ani ai? la cât eşti condamnat? pentru ce? ce-ai fost? […] Pe mine mă întreabă dacă-s Român. Sunt, îi răspund. Ce, mă, nu eşti jidan? Sângele meu e evreiesc, îi dau eu replica, dar de gândit şi de simţit gândesc şi simt româneşte. Îşi dă seama că n-a nimerit-o şi tace“.
La al doilea nivel, cel tandru-ironic, îl găsim pe preotul paroh al bisericii Silvestru, evocat de Steinhardt cu înţelegere şi simpatie, căruia „îi plăcea să declare: decât să văd ministru al cultelor pe un papistaş de-al lui Maniu, mai bine să-l văd pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă, şi rostea numele meu“.
La al treilea nivel, cel mai înalt, unde se operează cu precizie de bisturiu, îl aflăm pe tatăl autorului, care îşi îndeamnă fiul chemat la Securitate spre a fi anchetat: „Şi vezi să nu mă faci de rîs, zice. Să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni“. Este un îndemn la demnitate umană în faţa căruia distincţia semit-antisemit devine inoperantă.
Al doilea exemplu recent de evreu care jidăneşte pe cineva ni-l oferă Nati Meir, personaj cu iz penal, abonat al închisorilor din Israel şi din România. Aflat în continuă campanie mediatică, acesta îşi anunţa, în urmă cu câţiva ani, intenţia de a cumpăra clubul Rapid, recunoscându-şi totodată neputinţa în faţa proprietarului clubului, George Copos: „Oricum, vă spune un evreu, George Copos este mai jidan decât jidanii!“ (Gândul 20 VII 2006). Nici antisemitismul nu mai e ce-a fost: un evreu îl face jidan pe un român!
Pentru articolul integral din „Ziarul de duminică“ click AICI.
