Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta, ca umplutură, trage din haină şi se face o ruptură şi mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altminterea burdufurile crapă: vinul se varsă şi burdufurile se strică; ci pun vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună. (Matei 9 :16-17)

vineri, 9 iulie 2010

Chipul „României profunde“

de Ovidiu Hurduzeu

De curând, doamna Emilia Corbu observa că „România profundă“ a început să fie folosită cu tot mai puţină acoperire. Observaţia este pertinentă dacă ne referim la conceptul de „România profundă“ prezentat în volumul scris de mine şi de Mircea Platon. Odată lansată pe piaţă, „România profundă“ a devenit bun public şi nu se mai află sub controlul autorilor ei. Şi este bine să fie aşa. A Treia Forţă. România profundă nu s-a dorit a fi „cărticica roşie“ a lui Mao. Nu a impus dogme şi nici nu a oferit, la pachet, soluţii universale. A atras atenţia asupra existenţei unei reale „Românii profunde“ pe care unii o negau de-a dreptul, iar alţii o asimilau României „ştirilor de la ora 5“.

Chiar cei care au interpretat cartea în mod corect, ca o fereastră deschisă către „România profundă“, nu s-au pus de acord asupra celor văzute „pe fereastră“. Mulţi au considerat „România profundă“ o entitate pur spirituală, un „peisaj interior“ şi o „stare sufletească“. (Din păcate, puţini au privit-o cu ochi duhovniceşti.) Alţii au scrutat-o cu un ochi politic, au fost dezamăgiţi că nu a devenit un manifest şi o platformă pentru constituirea unui partid. După apariţia antologiei Economia libertăţii. Renaşterea României profunde, în contextul crizei economice, o posibilă soluţie economică (distributismul) a fost identificată abuziv cu conceptul de „Românie profundă“. Prin fereastra cărţii s-a mai văzut o Românie ortodoxistă, localistă şi antiglobalistă, normală, rurală, nostalgică, antielitistă. Faptul că nu s-a ajuns la un consens asupra unei definiţii normative a „României profunde“ nu mi se pare o pierdere, ci un câştig. Este firesc ca o realitate complexă şi esenţială să dea naştere la o pletoră de interpretări şi accente. Au fost situaţii când eu însumi am insistat asupra unuia sau altui aspect. De pildă, în conferinţele pe care le-am ţinut prin ţară în lunile mai şi iunie, am discutat despre posibilităţile unei renaşteri economice a „României profunde“. Când am scris despre o Românie profundă luptătoare, necapitulardă, am avut în vedere în primul rând componenta social-politică. Nu relativizezi şi nici nu mânjeşti cu nimic „România profundă“ atunci când scrii doar despre unele dintre realităţile ei. Relativizarea şi manipularea încep doar atunci când lucrurile sunt rupte sau izolate de realitatea adevărată.

Adevărul adânc al „României profunde“ nu este nici spiritual, nici politic sau economic. Realitatea ei ultimă, fundamentul ontologic se găseşte în Sfânta Treime. În „România profundă“ nu existăm ca indivizi monadici, separaţi unul de altul, ci doar ca persoane unite prin lucrarea Duhului Sfânt. „România profundă“ mai supravieţuieşte întrucât Sfânta Treime – care este în acelaşi timp distanţare şi intimitate, mai presus de noi, dar şi lăuntrică nouă – ne ţine uniţi în mod tainic într-o comunitate. Prelungire a Bisericii, „România profundă“ este singura patrie care ne-a mai rămas într-o lume căzută.

Nu poate exista solidaritate socială şi nici cooperare economică în afara unei societăţi bine rânduite. În „România profundă“, buna rânduială se face în perspectiva rânduielii de Sus şi a destinului nostru final. O lume ce tinde să se „structureze“ după tipare duhovniceşti.

Se uită deseori că „România profundă“ nu este o realitate împietrită. Purtând chipul adevărat al României, în ea se oglindeşte chipul adevărat al persoanei românului. Chipul gospodarului hotărât şi mărturisitor, al sfântului şi martirului. Chipuri vii insuflate de Duh ce anticipează chipurile tuturor românilor aşa cum vor fi ele într-o bună zi.

„România profundă“ este încapsulată însă în matrioşca „României tribale“ care, la rândul ei, zace în interiorul „României cleptocratice“ aflate în interiorul monstruoasei păpuşi a „lumii globale“ (de la o zi la alta creşte numărul matrioşcelor incluse în lumea globală). Luate separat, toate aceste păpuşi spectrale sunt goale pe dinăuntru şi poartă „chipul veacului acestuia“. În „chipul veacului“ Apostolul Pavel vedea lumea cea veche, coruptă, supusă stagnării şi normelor status quo-ului. „România profundă“ nu se potriveşte „chipului veacului“, ea este „România cea nouă“, ţara aflată într-o relaţie iconică cu Dumnezeu. Dar ca să ajungi la această Românie plină, însănătoşită şi restaurată, ca să-i contempli chipul transfigurat trebuie să spargi, una câte una, matrioşcele, iar de pe faţa chipului adevărat, să smulgi acele feţe spectrale suprapuse.

Pentru a sparge matrioşca neadevărului, este nevoie de forţă – forţa rugăciunii, a faptei şi libertăţii noastre întru Hristos. Fără aceste energii reunite prin lucrarea Duhului Sfânt, chipul „României profunde“ va rămâne mereu ascuns. Lipsiţi de faţa noastră cea adevărată, ne va „uni“ doar dezbinarea, presiunea infernală din spaţiul închis al matrioşcei. În loc să avem rânduiala noastră, vom avea rânduiala celui care include pentru a ne separa de Dumnezeu şi de noi înşine.

Să ne rugăm! Să spargem matrioşcile! Să ne rugăm!

Niciun comentariu: