Singurul dicţionar general al limbii române în care îşi găsesc loc artele marţiale (definite, din păcate, greşit) este Marele dicţionar de neologisme (MDN), apărut la cumpăna dintre milenii.
Să nu fi circulat până atunci, în română, sintagma? Din câte ştim noi, a circulat şi înainte de 1989, dar nu era foarte frecvent folosită, pentru simplul motiv că artele marţiale nu erau pe placul regimului comunist (de fapt, înainte de Revoluţie nu putem vorbi decât de judo, care din 1968 a avut chiar o Federaţie Naţională, şi, pentru uzul unui cerc restrâns, de karate, care şi-a avut însă prima federaţie după 1990).
Definiţia din MDN vorbeşte despre "discipline sportive de atac şi apărare, de origine japoneză (karate, aikido, judo, kendo), bazate pe un fond moral provenind de la samurai". Artele marţiale pot fi, ce-i drept, practicate, în zilele noastre, ca sporturi, dar nu sunt simple "discipline sportive". Apoi, nu toate artele marţiale sunt de origine japoneză, ci, mult mai larg, extrem-orientală (chineză, coreeană, tailandeză etc.). Iar "fondul moral provenind de la samurai" este de fapt un cod etic foarte strict, cu rădăcini în spiritualitatea orientală (confucianismul chinez, şintoismul japonez, budismul zen hindo-sino-nipon, taoismul chinez). (În paranteză fie spus, ştim care este sursa definiţiei din MDN a artelor: dicţionarele franţuzeşti…)
Pentru a citi articolul integral în „Ziarul de duminică“ click AICI.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu