„Bună, mă numesc Corporatist si sunt workaholic

de Liliana Petrus

22 aprilie 2007. Raluca Stroescu, manager de audit la „Ernst&Young” în vârstă de 31 de ani, a fost găsită moartă în locuinţa ei. Avea calcula­torul deschis si nişte dosare de serviciu în braţe. Sub presiunea unor deadline-uri, tânăra a muncit, aproape non-stop, luni de zile, de dimineaţa până noaptea târziu, fără week-end-uri şi sărbători legale. Era aproape un schelet, cântărea sub 40 de kilograme. Atunci s-a vorbit şi s-a scris, pentru prima oară în România, despre „moarte prin prea multă muncă”. Şi, evident, toată lumea arăta cu dege­tul spre multinaţionale.

Un fragment de realitate, respectiv un comentariu de pe forumuri, preluat de Adina Rosetti în cartea sa: „…poate să mă lămurească cineva pe net care e sensul vieţii, ce-i de făcut, e mai bine să simţi mirosul ierbii sau un card plin, de ce se plăteşte totul aşa de scump?, de ce nu ne învaţă toate astea dinainte, la şcoală?”

Cazul Raluca Stroescu a declanşat o adevă­rată isterie anticorporatistă. Zeci de talk-show- uri şi articole în reviste şi ziare, sute de reacţii virtuale, pe forumuri şi bloguri. Semnate sau anonime, multe dintre postările cu pricina aduceau, de la o poştă, a strigăt de ajutor: „Am fost şi eu aproape de asta, am ajuns la spital…” sau „Mi-am nenorocit sănătatea şi viaţa, fac psihoterapie, de câteva luni…” Inspectoratele teritoriale de muncă au verificat câteva multi­naţionale, sub aspectul respectării programu­lui de lucru. Nu s-au descoperit mari abateri, actele vorbeşte, or acolo scrie, invariabil, opt ore. Compania Ernst&Young, de pildă, pe frontul căreia a căzut Raluca Stroescu, a fost amenda­tă, totuşi, pentru că lucrurile erau prea eviden­te, cu 20.000 de lei.

Recunosc, cinstit, la vremea respectivă nu am urmărit foarte atent acest subiect. Există, însă, un martor-cheie al situaţiei anticorporatis- te de atunci. Adina Rosetti, ziarist şi scriitor, a făcut o documentare beton a cazului Raluca Stroescu. Nu, nu şi-a dat doctoratul pe tema asta, dar a scris o carte. Volumul Deadline, publicat la editura Curtea veche, în octombrie 2010, s-a vândut ca pâinea caldă. Acum se pre­găteşte ediţia a doua. „Mi s-a părut că fata asta e simbolul generaţiei mele, un fel de personaj colectiv”, mărturiseşte autoarea. „Eu însămi am scăpat, ca prin urechile acului, de obsesia tinerilor de a se realiza în multinaţionale, foar­te la modă în 2001, când am terminat ASE-ul. Am şi fost la nişte interviuri, care m-au îngro­zit, pur şi simplu. Îţi cer să le povesteşti şi vise­le, sunt întrebări prea personale, prea scormo­nitoare. Toţi prietenii mei au trecut prin asta, am crescut cu poveştile lor. Soţul meu a plecat din câteva multinaţionale, acum are afacerea lui. Si mama e o victimă a acestui sistem, a lucrat în bănci, o vedeam mereu dărâmată de oboseală, încercănată, epuizată. Muncea de dimineaţa până seara, inclusiv în week-end. Într-un final, şi-a dat demisia. Din toate aceste detalii, chiar am încercat să înţeleg mecanis­mul infernal care ne poate arunca în muncă fără limite. Stilul corporatist mi se pare, sincer, un fel de spălare pe creier. Îţi furnizează chiar şi o familie, împachetată frumos, sub formă de team building sau ieşire în cluburi, ca să nu mai ai de ce să mergi acasă”.
Pentru articolul integral în „Flacăra“ click AICI.