Economia centrată pe familie

de Alan Carlson
(Discurs rostit în cadrul „Summitului demografic de la Moscova: Familia şi viitorul umanităţii”, desfăşurat în perioada 29-30 iunie 2011, la Universitatea de Stat din Moscova. Text preluat de pe distributist.review.com)
Unul dintre prizonierii Gulagului stalinist din anii 1930 a fost Aleksandr Chaianov. Economist agricol de o profunzime intelectuală ieşită din comun, Chaianov şi-a realizat cea mai mare parte a operei la Moscova şi a fost pe punctul de a pune bazele unei veritabile teorii a ceea ce el a numit „economia bazată pe familia naturală“. Din păcate, închisoarea şi apoi moartea au curmat proiectul său. Totuşi, lucrările pe care le-a lăsat ne lămuresc ce înseamnă o reală economie centrată pe familie. Mai mult, am convingerea că refacerea instituţiei familiei şi reînnoirea demografică depind de recuperarea unor idei din teoria lui Chaianov despre economia familiei naturale.
Aleksandr Chaianov a studiat vechea ordine agrară din Rusia, care până în 1914 era formată din proprietari de ferme ţărăneşti sau de familie, reprezentând aproape 85 % din populaţia Rusiei din acea epocă. În timp ce comuniştii şi capitaliştii liberali ai vremii susţineau că o astfel de agricultură la scară mică este sortită, în mod inevitabil şi natural, dispariţiei în era industrială modernă, Chaianov a contestat această concepţie. El a arătat că istoria nu se îndreaptă în mod fatal spre capitalismul pur sau spre comunismul total, că nu se impunea dispariţia ţărănimii şi că ferma ţărănească de familie se poate menţine „schimbându-se mereu doar în anumite caracteristici ale ei şi adaptându-se circumstanţelor economiei naţionale“ [1].
Chaianov a argumentat clar că modul cum funcţionează economia bazată pe ferma de familie nu poate fi înţeles prin recursul la categoriile din teoria marxistă sau la cele aparţinând şcolii liberale de la Manchester. Fermele ţărăneşti, de exemplu, funcţionau, în general, fără să utilizeze categoria salariilor şi conceptele convenţionale de profit, acumulare de capital, dobândă sau rentă. Aceste observaţii i-au determinat pe Chaianov şi pe colegii săi să dezvolte, în cadrul Şcolii de Organizare şi Producţie din Moscova, un nou sistem de contabilitate adaptat condiţiilor unei ferme ţărăneşti, care să evalueze inputurile şi outputurile din cadrul procesului de producţie desfăşurat în interiorul acesteia.
Teoriile lui Chaianov ne furnizează, în principal – după cum spune istoricul Teodor Şanin –, „armele“ conceptuale referitoare la funcţionarea microeconomiei centrate pe ferma de familie [2]. Chaianov subliniază că biologia umană, şi nu „conflictul de clasă“ sau „utilitatea marginală“, este cea care determină cursul economiei ţărăneşti. Dezvoltarea economică depinde, potrivit lui Chaianov, de „diferenţierea demografică, aceasta fiind, la rândul ei, determinată de creşterea familiei biologice“. Prin familie, Chaianov înţelege „conceptul pur biologic de cuplu căsătorit, trăind împreună cu copiii lor şi cu reprezentanţii generaţiei mai vechi“ [3]. Importanţa acordată diviziunii sexuale a muncii în cadrul fermei face din căsătorie „o condiţie necesară pentru dezvoltarea deplină a unei gospodăriei ţărăneşti“ [4]. Mai mult, economia bazată pe familia naturală determină creşterea ratei fertilităţii. În fond, întreaga sa teorie are la bază ceea ce economistul Daniel Thorner numeşte „istoria naturală“ a familiei: cuplul de ţărani se căsătoreşte, creşte, în medie, nouă copii, pe care îi instalează la gospodăriile lor, apoi se retrage [5]. După cum rezumă istoricul Mark Harrison:
„Economia ţărănească se dezvoltă prin intermediul familiei. Familia stă la originea ciclului de viaţă familial şi determină creşterea populaţiei. Ea este deţinătoarea proprietăţii. Astfel, ea reflectă faptul că scopul producţiei este consumul casnic, nu renta feudală sau profitul burghez“ [6].
De asemenea, Chaianov evidenţiază că însăşi familia reprezintă o „unitate de lucru“, membrii familiei fiind profund legaţi unii de ceilalţi: soţul şi soţia au nevoie unul de altul pentru a se întreţine şi a prospera; la rândul lor, au nevoie de copii pentru a prospera şi supravieţui. După cum arată Chaianov, „gospodăriile ţărăneşti sunt structurate astfel încât să se conformeze gradului optim [care mobilizează] forţa de muncă a familiei“ [7]. Argumentul său central este simplu: participarea la munca din cadrul unei întreprinderi comune adună laolaltă membrii familiei.
Agricultura bazată pe fermele de familie pare a fi dispărut. Țărănimea din Rusia şi Ucraina a fost decimată în urma campaniilor de colectivizare şi deschiaburire [deposedare de bunuri, n.tr.] declanşate la începutul anilor 1930. În mod ciudat, şi în America agricultura de familie a fost anihilată, chiar dacă mai târziu – după 1940 – şi fără a recurge la violenţa fizică. S-a produs o schimbare a politicii guvernamentale, rezultatul fiind însă identic: agricultura de tip industrial şi dispariţia aproape completă a fermelor de familie [la scară mică] [8].
Teoria lui Aleksandr Chaianov ne furnizează lecţii valabile şi astăzi cu privire la politica familială şi demografică. Important, chiar în vremurile noastre, este că familiile puternice şi mari, cu mulţi copii, sunt, în general, cele nevoite să practice o economie domestică reală: o economie bazată nu doar pe consum, ci şi pe producţie. Un scriitor american contemporan în consonanţă cu Aleksandr Chaianov este Wendell Berry. Poet – dar şi romancier şi eseist – (...), Wendell Berry susţine că, pentru ca viaţa unei naţiuni să se întemeieze din nou pe principiile libertăţii şi familiei, familia trebuie să îşi recapete funcţiile fireşti. După cum scrie Berry: „Va trebui să recuperam funcţiile de cunoaştere şi responsabilitate“ care au fost transferate guvernelor şi corporaţiilor pe parcursul secolului XX, „să le reunim şi să le restituim familiilor, gospodăriilor şi comunităţilor noastre“ [9].
Și marele sociolog ruso-american Pitirim Sorokin a arpătat că „pierderea funcţiei“ constituie atât cauza, câţ şi simptomul principal al declinului familiei. Sorokin scria în „Criza epocii noastre“: „În trecut, familia reprezenta cea mai importantă instituţie educaţională în cadrul căreia erau formaţi tinerii. Acum câteva sute de ani, familia era aproape singura instituţie care asigura educaţia unei proporţii însemnate a generaţiei tinere. În prezent, funcţiile educative ale familiei s-au redus extrem de mult. (…) Familia a rămas fără majoritatea prerogativelor care îi reveneau în trecut“. Sorokin a atras atenţia şi asupra pierderii funcţiilor religioasă, recreaţională şi de subzistenţă. „Acum familiile sunt mici, iar membrii ei se desprind repede de căminul familial (…). Drept rezultat, casa familială a devenit doar «un loc de parcare pe timp de noapte»“ [10] – conchide el.
Aleksandr Chaianov, Wendell Berry şi Pitirim Sorokin au analize similare cu privire la declinul familiei. Soluţiile pe care le propun sunt şi ele similare? Cred că răspunsul este: da: Pe scurt, societăţile trebuie să recupereze şi să relanseze economia axată pe familia naturală; anumite funcţii economice – înţelese în sens larg – trebuie să fie transferate înapoi către familii. Ce ar presupune acest lucru? Permiteţi-mi să ofer câteva soluţii în concordanţă, mai ales, cu ideile lui Chaianov, începând cu cele simple, până la cele care vor părea, probabil, surprinzătoare.
Prima şi cea mai simplă soluţie este ca tinerele mame să-şi alăpteze copiii. Wendell Berry o descrie drept „ultima formă de producţie casnică“, la care femeile au avut înţelepciunea să nu renunţe [11]. Alăptarea eliberează hormonii maternali, dezvoltă instinctele materne şi stimulează dorinţa mamelor de a mai avea copii.
În al doilea rând, toate familiile ar trebui să practice o agricultură domestică. O grădină de legume familială, creşterea câtorva animale, chiar cultivarea de legume în balconul apartamentului devin activităţi de familie, simbolizează preocuparea familiei de a se aproviziona din producţia proprie, întărind, astfel, solidaritatea între membrii familiei şi autonomia acesteia.
În al treilea rând, guvernele ar trebui să protejeze agricultura la scară mică, practicată la nivel de comunitate. În noua sa carte, Shall the Religious Inherit the Earth? (Vor moşteni cei credincioşi pământul?), specialistul britanic în ştiinţe politice Eric Kaufmann răspunde: „da“. El se referă la comunităţile rurale religioase precum Vechiul Ordin Amish, comunităţile Hutterites din America de Nord şi luteranii laestadieni din Finlanda, spunând că acestea reprezintă „viitorul rasei umane“. Cu rate totale de fertilitate situându-se între 5 şi 9 copii, aceste grupuri cresc exploziv. De exemplu, comunitatea Amish din America număra numai 5000 de membri în 1900; în 2011, Amishii se apropie de 300.000. Acesta este rezultatul unei creşteri naturale, care continuă şi în secolul XXI, în timp ce restul lumii dezvoltate se află în scădere demografică [12]. Guvernele nu pot impune un astfel de comportament, dar pot susţine şi proteja astfel de grupuri.
În al patrulea rând, guvernele ar trebui să protejeze şi să încurajeze şcoala de acasă. Cea mai neaşteptată şi importantă mişcare populară din America din ultimele trei decenii a fost extinderea rapidă a învăţământului la domiciliu: dacă în 1980 numărul copiilor educaţi acasă nu atingea 50.000, astăzi se apropie de trei milioane. Privite dintr-o perspectivă istorică, aceste familii din epoca postmodernă au rezolvat, de fapt, problema asupra căreia avertiza Sorokin şi au restituit familiei o funcţie esenţială: cea educativă. În America, elevii educaţi acasă au, în general, rezultate mai bune decât colegii lor din şcolile publice şi private atât în privinţa performanţei cât şi a creativităţii. În privinţa vieţii de familie, practic toţi elevii care învaţă acasă provin din cupluri căsătorite. De asemenea, acest lucru are şi un efect pozitiv asupra fertilităţii: 62 % dintre aceste familii au trei sau mai mulţi copii, comparativ cu doar 20 % la nivel naţional. Peste o treime dintre aceste familii au patru sau mai mulţi copii, în comparaţie cu procentul general de 6 %.
În al şaselea rând, guvernele ar trebui să acorde facilităţi firmelor mici de familie. Efectul cel mai dizolvant pe care l-a avut asupra societăţii revoluţia industrială a fost separaţia pe care a produs-o între locul unde muncesc oamenii şi locul unde trăiesc. Cele mai multe dintre problemele actuale legate de familie – de la disputele aprinse privind rolurile bărbatului şi femeii, până la subiectele referitoare la îngrijirea copilului şi rata scăzută a fertilităţii – sunt cauzate de această separaţie. Tehnologiile de care dispunem în secolul XXI – în special, computerul personal şi Internetul – ne pot ajuta să refacem legătura dintre locul de muncă şi casă. Prin urmare, se impune existenţa unui sistem de impozitare care să favorizeze microîntreprinderile de familie, de acasă. Organismele financiare ar trebui să mobilizeze capitalul, la rate favorabile, în beneficiul acestor microîntreprinderi. Statul ar trebui să împună reglementări care să protejeze aceste firme de familie de manevrele şi acţiunile jefuitoare ale marilor corporaţii.
În al şaselea rând, politica guvernamentală ar trebui să încurajeze deţinerea de pământ şi case de către tinerele cupluri cu copii, prin alocarea de loturi de pământ şi prin acordarea de credite ipotecare în condiţii favorabile.
Și în al şaptelea rând, politica fiscală trebuie să favorizeze mamele casnice şi familiile cu mulţi copii. Mamele care stau acasă au un rol esenţial în cadrul economiei centrate pe familia naturală. (…9 Mamele care se ocupă exclusiv de creşterea şi educaţia copiilor ar trebui, de asemenea, să beneficieze de credite generoase prin care să contribuie la sistemul de pensii publice [pentru a li se garanta un ajutor la împlinirea vârstei de pensionare, n. trad.], beneficiile crescând în funcţie de numărul de copii. Este necesar ca şi familiile cu copii dependenţi să beneficieze de reduceri substanţiale la impozitul pe venit şi/sau de scutiri, în funcţie de mărimea familiei. Familiile cu venituri medii, cu trei sau mai mulţi copii, ar trebui să fie scutite de plata acestui impozit. Statisticile americane arată că astfel de politici sunt puternic pronataliste [13].
Principalele concluzii sunt limpezi: familiile funcţionale sunt puternice şi mari. Familiile puternice şi mari îndeplinesc foarte multe funcţii. Guvernele responsabile trebuie să ia aminte.

Traducere de Irina Bazon

Note:
[1] A.V. Chaianov, Peasant Farm Organization (The Cooperative Publishing House, Moscova, 1925), p. 42.
[2] Teodor Shanin, The Awkward Class: Political Sociology of Peasantry in a Developing Society: Russia 1910-1925 (Clarendon Press, Oxford, 1972), p. 101.
[3] Chaianov, Peasant Farm Organization, pp. 257, 54.
[4] Citat de Teodor Shanin în „The Nature and Logic of the Peasant Economy 1: A Generalization”, Journal of Peasant Studies 1 (octombrie 1973), p. 68.
[5] Daniel Thorner, „Chaianov’s Concept of Peasant Economy”, în A.V. Chaianov, The Theory of Peasant Economy (The University of Wisconsin Press, Madison, 1986), p. xvii.
[6] Mark Harrison, „The Peasant Mode of Production in the Work of A.V. Chaianov”, Journal of Peasant Studies 4 (iulie 1977), p. 330.
[7] Chaianov, Peasant Farm Organization, pp. 5-7, 92.
[8] Doar recent sectorul fermelor mici a cunoscut o revigorare în Statele Unite. A se vedea Allan Carlson, „Agrarianism Reborn: On the Curious Return of the Small Family Farm”, Intercollegiate Review 42 (primavară 2008), pp. 13-23.
[9] Wendell Berry, A Continuous Harmony: Essays, Cultural and Agricultural (San Diego, CA si New York: Harcourt Brace Jovanovich, 1972, 1970), pp. 79, 82.
[10] Pitirim Sorokin, The Crisis of Our Age (E.P. Dutton, New York, 1941).
[11] Wendell Berry: The Unsettling of America: Culture and Agriculture (Editura Avon, New York, 1977), p. 115.
[12] Eric Kaufmann, Shall the Religious Inherit the Earth? Demography and Politics in the Twenty-first Century (Profile Books, Londra, 2010), pp. 35-39.
[13] Lawrence M. Rudner, „Scholastic Achievement and Demographic Characteristics of Home School Students in 1998”, Education Policy Analysis Archives 7 (23 martie 1999), pp. 7-8, 12.
[14] Leslie Wittington, „Taxes and the Family: The Impact of the Tax Exemption for Dependents on Marital Fertility”, Demography 29 (mai 1992), pp. 220-21; şi L.A. Wittington, J. Alan şi H.E. Peters, „Fertility and the Personal Exemption: Implicit Pronatalist Policy in the United States”, The American Economic Review 80 (iunie 1990), pp. 545-56.

Distributismul şi economia politică

de John Medaille

(Articol postat pe respublica.org.uk, site-ul think-tank-ului ResPublica al conservatorului britanic Phillip Blond, la data de 26 sept. 2010)
„Capitalismul – scria G. K. Chesterton – devine contradictoriu de îndată ce ajunge la o dezvoltare completă. Aceasta, deoarece se raportează la masa de oameni în două moduri simultan opuse. Când cei mai mulţi oameni sunt salariaţi, este din ce în ce mai dificil pentru ei să fie şi cumpărători. Capitalistul încearcă mereu să limiteze cererile sclavilor lui şi, astfel, să reducă din ceea ce pot cheltui aceştia. Îşi doreşte ca acelaşi om să fie bogat şi sărac în acelaşi timp.“

Perioada de glorie a capitalismului s-a sfârşit şi nu ne surpride să vedem ca acest sistem se află în criză, o criză care poate fi iremediabilă. Un semn al falimentului capitalismului este faptul că inegalitatea veniturilor a atins acelaşi nivel ca în 1929. Nu pot să cred că aceste date sunt doar o simplă coincidenţă. Ele reflectă, în definitiv, adevărul intuit de Chesterton: capitalismul a reuşit să blocheze creşterea salariilor şi astfel să limiteze cererea. Salariul mediu al unui muncitor alb nu a mai crescut din 1973, în timp ce productivitatea, în acelaşi interval de timp, a explodat în toate sferele muncii. (Femeile şi minorităţile au realizat câştiguri reale, dar pornind de la o bază mult mai mică.) Astfel, lucrătorul trebuie să cumpere o cantitate mult mai mare de bunuri cu acelaşi salariu pe care îl obţinea şi acum 40 de ani. Acest lucru este imposibil.

La început, soluţia a constat în a determina mai mulţi membri ai familiei să muncească, pentru a asigura resursele necesare traiului comun. Apoi, veniturile familiei au stagnat timp de doisprezece ani. Următoarea „soluţie“ a fost acordarea de împrumuturi salariaţilor – cu rate care ajungeau în general la 30% sau mai mult din veniturile lor –, pentru a asana pieţele. Acest lucru a condus la o a doua „performanţă“ a capitalismului: utopia cămătarilor. Mai exact, o utopie creată de cămătari şi funcţionând în folosul lor, întrucât, atunci când aceştia ajung în dificultate, cum, inevitabil, se întâmplă, apelează la banii publici pentru a se salva din situaţia critică.

Este, oare, îngheţarea salariilor legată de eşecurile noastre economice? Economiştii acordă prea puţină atenţie acestui fapt. Recesiunile, atât cele majore, cât şi cele mai puţin severe, se petrec la intervale de timp relativ regulate şi au caracteristici relativ comune. Cu toate acestea, economiştii nu reuşesc niciodată să le prevadă; „experţii“ sunt, precum nişte amatori, surprinşi de aceste evenimente. 90 % dintre economişti nu au fost capabili să întrevadă declanşarea dezastrului de acum şi nici a celor dinainte. Dacă doctorul dvs. ar fi evaluat în acelaşi mod starea dvs. de sănătate, nu aţi mai fi în viaţă. Concluzia care se desprinde inevitabil de aici este aceea că economia este o ştiinţă incompletă. Ce anume îi lipseşte?

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să ne întoarcem la începuturile „economiei“, în secolul al XIX-lea. Studierea economiei politice începe încă din vremea lui Aristotel, însă pe atunci filozofii tratau acest subiect integrându-l în contextul politicii şi al eticii. Până în vremea lui Adam Smith, el însuşi profesor de teologie morală, economia politică era o ramură a eticii. Utilitariştii secolului al XIX-lea s-au simţit însă deranjaţi de această asociere cu moralitatea. În concepţia lor, economia politică, pentru a fi o ştiinţă „reală“, trebuia separată de etică, asemenea fizicii. Prin urmare, ştiinţa economiei politice s-a divizat în două discipline separate, şi anume, politica şi economia; dreptatea şi alte principii cu o încărcătură morală au fost restrânse la prima disciplină, în timp ce economia trebuia să fie „eliberată“ de astfel de principii, asemeni tuturor ştiinţelor „reale“. Adam Smith a folosit termenul de „dreptate“ de peste o sută de ori în lucrarea Bogăţia naţiunilor, în timp ce A. E. Marshall, în lucrarea sa din 1891, Principiile economiei, l-a utilizat doar de patru ori. Stanley Jevons, un alt fondator al noii ştiinţe, l-a menţionat o singură dată – şi atunci doar pentru nega necesitatea de a mai fi vreodată folosit.

Ceea ce a fost trecut cu vederea este faptul că economia nu este o ştiinţă fizică, ci o ştiinţă umană. Și, asemeni tuturor ştiinţelor umane, se referă la o anumită categorie de relaţii interumane, respectiv cele necesare pentru asigurarea resurselor materiale ale societăţii. Relaţiile dintre oameni sunt conduse după principiul dreptăţii. Dreptatea există nu doar ca principiu moral, ci şi într-un sens practic, ştiinţific. Nu putem ignora acest fapt. Orice sistem pe care îl va adopta o societate va reflecta o anumită viziune morală. „Supravieţuirea celui mai bine adaptat“ sau „lăcomia e bună“ oglindesc o anumită perspectivă morală, ca şi ideea de „salariu echitabil“.

Politica şi economia s-au disociat complet în 1891, odată cu apariţia lucrării lui Marshall. Însă, la şase luni după apariţia cărţii, un episcop al Romei, Leon XIII, a publicat enciclica Rerum Novarum, în care a pledat pentru „salariul echitabil“, îmbinând astfel termenul etic cu cel economic. Să nu separăm ceea ce Dumnezeu a lăsat de nedespărţit în esenţă.

Pentru ca o economie să ajungă la echilibru, acel echilibru relativ între cerere şi ofertă, de care depinde existenţa unei pieţe stabile, este evident că cererea trebuie să fie distribuită suficient la nivelul masei de oameni, iar acest lucru ar conduce la normalizarea pieţelor. Dar, de vreme ce majoritatea oamenilor nu dispun de proprietatea productivă necesară pentru a-şi îmbunătăţi situaţia, cantitatea de bunuri trebuie să fie împărţită masei de oameni prin salarii. Pentru aceasta, este însă necesar ca salariile să fie distribuite într-un mod echitabil. Dacă lucrătorii obţin o cantitate din ce în ce mai redusă din bunurile care sunt create, pieţele se prăbuşesc. Nu va fi destulă putere de cumpărare pentru a asana pieţele. Prin urmare, veniturile oamenilor vor trebui completate prin ajutoarele acordate de stat sau prin împrumuturi pentru consum. Acestea sunt, însă, soluţii temporare, care nu fac decât sa amâne colapsul, în loc să remedieze cu adevărat problema. Ameliorarea problemei constă în a îndrepta însuşi sistemul salarizării.

Salariul este o parte a justiţiei distributive, care vizează modul cum este distribuit produsul unei întreprinderi sociale, fie că este vorba de stat, de o firmă sau de familie. Distributismul este economia politică a cărei menire este să analizeze efectele justiţiei distributive asupra ordinii economice. Când vorbim despre remoralizarea pieţelor – un obiectiv propus de Phillip Blond –, nu ne referim la a adăuga ceva unei ştiinţe deja complete a economiei, ci vorbim despre un aspect central al economiei politice, fără de care această ştiinţă nu poate fi completă.

Dacă distributiştii au dreptate, atunci am avut de străbătut o cale lungă pentru a ajunge să înţelegem de ce economiştii par a nu fi deloc în pas cu evenimentele. În primul rând, fără a avea nici o noţiune despre ce înseamnă justiţia distributivă, aceştia nu pot să ofere decât o analiză incompletă a situaţiei economice actuale. Şi, de vreme ce sistemele economice se integrează într-o reţea de legi şi instituţii, orice economie raţională va trebui să fie o economie politică. Din pricina divizării în două discipline distincte, studiile politice nu au în vedere şi baza economică a sistemelor politice, iar studiile economice sunt desprinse de contextul legal şi instituţional. Drept urmare, în locul unei ştiinţe integrale, avem două discipline incomplete, incapabile să furnizeze o analiză deplină a evenimentelor în cadrul domeniilor la care se limitează cercetarea lor, şi asta fiindcă, de fapt, alcătuiesc împreună un singur domeniu.

Actuala perspectivă distributistă asupra economiei politice şi soluţiile pe care le propune nu face obiectul acestui scurt eseu. Dar necesitatea unei noi analize ar trebui să fie evidentă. În definitiv, e imposibil să găsim soluţia la o problemă câtă vreme păstrăm acelaşi mod de gândire care a generat-o. Trebuie să înţelegem că echitatea este o parte esenţială a economiei, fără de care nu poate fi menţinut echilibrul. În fond, echitatea şi echilibrul nu vor putea fi concepute niciodată una fără cealaltă.

Traducere de Irina Bazon

Despre distributism, socialism şi capitalism

Vă recomandăm în ziuaonline.ro, în traducerea Irinei Bazon, trei scurte dar lămuritoare articole de definire prin delimitare a distributismului, semnate de Roy F. Moore.

Pentru a citi articolele click AICI.

Un model de distributism: Grameen Bank

de Irina Bazon

Am ales să fac traducerea articolului A Tale of Two Banks scris de John Chrysostom Medaille, apărut pe site-ul The Distributist Review, intrucât acesta prezinta un alt exemplu viabil de distributism, opus modelului de economie speculativă specific capitalismului neoliberal monopolist. Cele două modele opuse sunt prezentate urmărind mijloacele, scopurile şi roadele fiecăruia. Având scopuri diferite şi utilizând metode contrare celor capitaliste, modelul distributist a produs roadele care l-au făcut pe Muhammad Yunus să afirme că, dacă lucrurile vor evolua în direcţia propusă de acest unic model viabil (opus modelelor falimentare reprezentate de socialism şi capitalism), nu va trece mult până când va fi înfiinţat „un muzeu al sărăciei”.

Muhammad Yunus, fondator al băncii Grameen din Bangladeş şi laureat al Premiului Nobel pentru Pace (2006), este iniţiatorul sistemului de microcreditare. Şi-a obţinut doctoratul în studii economice în Statele Unite, după care, renunţând la o carieră promiţătoare acolo, a hotărât să se întoarcă în ţara sa de origine, Bangladeş, devastată de foamete şi sărăcie, pentru a organiza un program economic de combatere a sărăciei. Grameen Bank acordă împrumuturi mici fără garanţie şi fără documente legale persoanelor nevoiaşe, fermierilor, meşteşugarilor, întreprinzătorilor etc., astfel încât aceştia să poată începe o mică afacere care să-i ajute să scape de sărăcie. Împrumuturile sunt acordate unui grup de minim cinci persoane, fiecare procedând ca un fel de girant una pentru cealaltă; pentru a nu atrage dezaprobarea din partea grupului sau a comunităţii, fiecare persoană este responsabilizată, pentru onorarea obligaţiilor de returnare a banilor. Rata de restituire a creditelor s-a dovedit a fi mult mai mare (de la înfiinţarea băncii, au fost returnaţi 99% din banii împrumutaţi) decât în cazul împrumuturilor clasice. Grameen Bank a reuşit să înlăture dependenţa de cămătari şi să pună capăt exploatării la care erau supuşi oamenii săraci de către aceştia.
Pentru a citi restul articolului pe ziuaonline click AICI.

Ronald Reagan, distributistul

Irina Bazon postează pe bookblog.ro un filmuleţ (subtitrat în româneşte) cu un Ronald Reagan adept al distributismului (înainte de a fi fost deturnat de neoconservatori) şi cu succinte impresii după lectura volumului A Treia Forţă: ECONOMIA LIBERTĂŢII. Renaşterea României profunde.
Pentru acces la text şi clip, click AICI!