Ce impact moral va avea această situaţie economică? Va schimba ceva fundamental în atitudinea umană? După cum constata, cu adâncă amărăciune, un prieten, în veacul nostru nu mai există etică ci mii de legi pe care nimeni nu le ştie şi nu le respectă. Bine, cel puţin, că lăcomia va lua o pauză în anul 2010, când oamenii vor învăţa să se aştepte la mai puţin, să îşi dorească maşini şi case mai mici şi vor începe să aprecieze produsele mai ieftine, locale; aşa suna prognoza din anul trecut a viitorologului britanic Richard Watson, citat de The Times, autor al extrem de popularei cărţi Future Files: The 5 Trends That Will Shape the Next 50 Years (Dosarele Viitorului – Cele cinci tendinţe ce vor remodela următorii 50 de ani, Scribe Publications 2009). Viitorologul avertiza că oamenii vor suferi de o slăbire a memoriei datorită atenţiei foarte împărţite între, pe de o parte, telefonul celular şi monitorul calculatorului (atenţie parţială, constantă) şi, pe de altă parte, numeroasele parole şi coduri pentru internet şi credite (atenţie distributivă). Între oameni se va produce o izolare, căci ei nu mai comunică direct, faţă către faţă, ci separaţi unii de alţii, aşezaţi la calculator într-un ungher al camerei, scufundaţi într-o lume digitală, de unde fac până şi cumpărăturile (on line). De aceea anii 2010-2011 vor fi dominaţi de sentimente depresive de singurătate. Dorinţa de socializare va intensifica foamea de împărtăşire a experienţei; răbufnirea, după Richard Watson, va fi în mari festivaluri şi spectacole cu audienţe de mii de oameni. Nu va mai exista bucuria comunicării într-o bibliotecă deoarece au dispărut plăcerea şi răbdarea de a citi, dar nu va exista nici măcar comunicarea într-un magazin de închiriat filme sau în holul unui cinematograf căci filmele acum se descarcă de pe internet.
Oricum, criza economică va mai domoli arşiţa lăcomiei, patima consumului şi a confortului. Lumea va trece la simplitate, va repara aparatele stricate în loc să cumpere altele noi. Cum ironic observa Richard Watson, oamenii nu se vor mai lăuda cu cât de mult au plătit pentru o maşină sau alt lucru ci cât de puţin au plătit. Optimist, viitorologul britanic prevede fenomenul de „re-sourcing“, readucerea în ţară a slujbelor ce fuseseră exportate în ţări din lumea în dezvoltare. Publicul american este mai neîncrezător şi din cauza falsurilor, perisabilităţii sau proastei funcţionări a produselor contractate la preţuri scăzute în ţările sudmaericane sau asiatice; oamenii citesc cu atenţie etichetele şi, dacă nu găsesc suficientă informaţie, apelează la Google. Şi un ultim lucru pe care viitorologul îl presimte: instinctual, lumea ştie foarte bine că economia globală îşi va reveni provocând un alt ciclu de inflaţie, de dobânzi galopante, de preţuri tot mai ridicate la alimente şi benzină, încercând să se organizeze la nivel local, ca să-şi mărească independenţa şi să-şi protejeze locurile de muncă.
Se pare că trebuie revenit la etica economiei; este necesară o economie în care nu primează un beneficiu maxim bănesc ci păstrarea unui armonios ritm de viaţă al societăţii. Apelului pentru caritate lansat de Bill Gates şi Warren Buffet, care propunea marilor bogătaşi să doneze jumătate din averea lor uriaşă, le-a răspuns un număr de personalităţi între care şi Paul Allen, cofondatorul Microsoft. De fapt caritatea constituie unul din mijloacele non-economice majore de restabilire a echilibrului, după cum observă John Ch. Médaille, care enumeră şi alte mijloace non-economice importante cum sunt ajutoarele acordate de stat, cheltuielile guvernamentale de rebalansare conform sistemului economic keysian, precum şi creditul pentru consum (camăta).
Pe vremea lui Adam Smith (1723-1790), autorul celebrei lucrări cunoscute sub titlul ei prescurtat Avuţia Naţiunilor (The Wealth of Nations) şi a lui John Stuart Mill (1806-1873), economia politică era strâns legată deopotrivă de filosofia morală şi de cea politică. „Nu din bunăvoinţa măcelarului, berarului sau brutarului ne aşteptăm noi dejunul, ci din ceea ce priveşte propriul lor interes. Ne adresăm nu umanităţii lor ci dragostei lor de sine şi niciodată nu le vorbim despre nevoile noastre ci despre avantajele lor“, sună un citat celebru din Adam Smith. Şi totuşi aceasta nu trebuie să împiedice funcţionarea legilor morale. Sociologul Andrew Sayer de la Lancaster University din Anglia, în articolul său Valuing Culture and Economy (www2.cddc.vt.edu), notează că sistemele economice, politice şi birocratice s-au detaşat în ultima vreme de lumea reală şi au ajuns să o controleze; produsele încep să domine producătorii, economia deţine o logică şi o desfăşurare proprie, independentă de nevoile reale ale societăţii. Problemele de validitate au devenit probleme de comportament. Oamenii nu mai sunt stăpâni pe aspectul economic al vieţii lor şi legile competitive ale economiei globale fac să nu mai existe o etică a economiei. Nu mai considerăm responsabilităţile noastre economice ci ne interesează modalitatea integrării în sistemul economic şi comportarea noastră ca actori. Încetăm să ne mai punem întrebările fundamentale ale economiei morale cum ar fi: care sunt responsabilităţile noastre faţă de copii, bătrâni, handicapaţi şi infirmi, faţă de generaţiile viitoare, faţă de mediu? Ce standarde ar trebui să existe pemtru a primi, a da şi a depune? Ce standarde de viaţă sunt rezonabile, care sunt limitele beneficiilor de pe urma capitalului? Cum se transmit responsabilităţile de la unii la alţii – prin taxe, prin muncă plătită, prin muncă voluntară? Cât de mult se pot baza oamenii pe salarii, care depind de mersul fluctuant al pieţei? Ce lucruri nu pot deveni bunuri vandabile, consumabile (commodities)?
Respectatul economist american John Chrysostom Médaille atrage atenţia că „în economiile capitaliste, majoritatea oamenilor nu sunt capitalişti“. Ei „nu au destul capital ca să-şi câştige existenţa“ şi trebuie „să muncească ‘pe salariu’ ca să poată trăi“. Ca urmare, „vasta majoritate a bunurilor va trebui să fie distribuită prin intermediul salariilor“. Dar se întâmplă deseori ca „profitul şi salariile să nu se normalizeze unul în funcţie de celălalt“. Astfel „o parte disproporţionată din beneficiile producţiei este adjudecată de capital. Drept urmare, vasta majoritate a bărbaţilor şi femeilor nu vor avea suficientă putere de cumpărare pemtru a ‘asana’ pieţele, ceea ce va conduce la o stare de dezechilibru, adică la recesiune“ (A Treia Forţă – Economia libertăţii – Renaşterea României profunde, ed. J. Ch. Médaille şi O. Hurduzeu, Logos, 2009).
Doi americani, teoreticianul Michael Albert şi economistul Robin Hahnel, au sugerat o viziune economică numită economie participativă (participatory economics), sau pe scurt parecon. O participare a tuturor indivizilor în activitatea decizională trebuie să ghideze producţia, consumul şi alocarea resurselor într-o societate, implementându-se astfel, în viaţa economică a acelei societăţi, principii de echitate, solidaritate, diversitate, autoadministrare şi lipsă de risipă în atingerea obiectivelor. Veniturile să fie conform efortului depus în muncă. Rolul banului în parecon ar rămâne doar contabil. Autorii subliniază faptul că această modalitate de abordare economică trebuie să fie însoţită de modalităţi asemănătoare în politică şi cultură; pe această bază, Stephen R. Shalom a dezvoltat viziunea sa de participare politică numită parpolity, care promovează valori de libertate, autoadministrare, justiţie, solidaritate şi toleranţă.
Sociologul şi teologul american Peter Ludwig Berger susţine că interelaţia dintre democraţie şi economia de piaţă este asimetrică: nu poate exista democraţie fără o economie de piaţă dar o economie de piaţă poate exista fără o adevărată democraţie. „Economia este metoda prin care ne pregătim azi pentru a ne putea permite îmbunătăţirile de mâine“ spunea John Calvin Coolidge, preşedinte al Americii în anii 1923-1929, chiar înainte de producerea Marii Depresiuni. Civilizaţia şi profitul trebuie să meargă mână în mână şi nu ultimul s-o submineze pe prima.
Mircea Vulcănescu susţinea, în 1932, într-o conferinţă, că Homo americanus a opus omului „sapiens“ european pe homo faber (Valorificarea culturii americane din punct de vedere european, 19 martie 1932, Fundaţia Universitară Carol I). „Americanul sadea este un «inginer», un tehnician mecanic, ca şi social, un căutător de drumuri, o iscoadă. Tot ce-i ajută să izbutească are preţ.“ Eseistul român îl consideră pe american a fi un „homo faber, omul succeselor răsunătoare în afară, omul civilizaţiei materiale, al confortului, omul stăpân al puterilor firii, omul standard“. După el, „asiaticii au spiritualitate, americanii au civilizaţie dar numai europenii au cultură în adevăratul înţeles al cuvântului“. Şi aici Mircea Vulcănescu aduce o ideie surprinzătoare care pare să răspundă problemelor zilei de azi. „Salvarea culturii americane“, spune el, vine şi din crizele economice, care sunt o înfrângere a lui homo faber, producând „scăderea orgoliului, acceptarea adversităţilor soartei“; „contactul cu durerea adânceşte omul“ şi atrage după sine „căutarea motivelor de viaţă într-un fond mai accesibil, mai uman“. Gânditorul român nu s-a împăcat cu ideea că, în cadrul acelui simpozion, lui i-a revenit să vorbească despre un subiect „plicticos“ precum cultura americană în timp ce, mai norocoşi, Mihail Sebastian avea să vorbească despre cultura franceză iar Paul Sterian despre cultura română; de aceea el este puţin răutăcios în observaţiile emise de pe piedestalul prejudecăţilor culturii europene, dar aceste observaţii nu sunt lipsite de un anume „grain de sel“ şi sună destul de corect cu referire la rolul unei crize economice.
După cum observă economistul David C. Korten de la Harvard University, un proeminent critic al globalizării corporatiste (When Corporations Rule the World, 1995 şi 2001), primul principiu al economiei de piaţă este existenţa activă a numeroşi mici vânzători şi cumpărători, care asigură un substanţial grad de echitate. Al doilea principiu este încorporarea costului în preţul produsului. Astăzi dispare independenţa economică a celor cu iniţiativă. Micile afaceri dau faliment, în special cele de servicii, iar cele creatoare sunt înăbuşite de corporaţii, care sunt sprijinite în mod nediferenţiat de către guverne. Este greu să mai iei împrumuturi de la bănci pentru a înfiinţa o mică afacere. Oamenii îşi pierd libertatea de acţiune şi de gândire căci nu mai pot iniţia propria afacere ci caută de lucru la marile corporaţii, spre care este canalizat tot sprijinul statului. Ca atare, lumea se pauperizează şi trebuie efectuată o compensare, care se realizează prin ajutoare sociale de la guvern, ceea ce îngreunează economia ţării, o ruinează şi o îndatorează.
„Libertatea înseamnă, înainte de toate, autonomie, certitudinea că eşti bine înfipt în realitate, în viaţă şi nu în spectre sau dogme“, scria pe bună dreptate Mircea Eliade. Libertatea înseamnă deci şi responsabilitate – responsabilitate faţă de societate dar şi pentru unicitatea persoanei membrilor acesteia. Libertatea elimină spiritul tembel de turmă şi stimulează creativitatea, afirmarea deplină a capacităţilor individuale. Ea implică partenierate între oameni responsabili care înţeleg competiţia ca pe un mers al progresului şi nu ca pe un mijloc de satisfacere a lăcomiei şi de umplere rapidă a buzunarelor în mod agresiv şi egoist, fără grija că va fi vătămat iremediabil viitorul întregii societăţi.
Aud că preşedintele Traian Băsescu, la întâlnirea cu prim-ministrul ungur Viktor Orban, a remarcat că este nevoie de un nou sistem financiar care să înlocuiască pe cel vechi în efortul de a revigora economia. Categoric, o participare activă a cetăţenilor ţării la viaţa politică şi la găsirea de soluţii economice atât de dificil de realizat este un imperativ. Unul din lucrurile de corectat este etica şi justeţea retribuţiei. Recent, un grup din comunitatea orăşelului Bell din zona Los Angeles a cerut demisia imediată a trei funcţionari din consiliul orăşănesc (un şef administrativ, un asistent de administrator al oraşului şi şeful poliţiei), ameninţând cu o campanie de forţare a demiterii. Salariile celor trei însumează peste un milion jumătate de dolari pe an, şeful administrativ însuşindu-şi un salariu de două ori mai mare decât cel al preşedintelui Barack Obama. Oraşul este mic (doar 40 mii de locuitori), cu un venit anual mediu pe familie de 30 mii de dolari, 17% din populaţia oraşului trăind în reală mizerie. Acţiunea comunităţii a avut ecou, unul din cei trei a demisionat iar Procurorul General al Californiei a deschis o investigaţie amănunţită.
Care este impactul unei crize economice asupra culturii? Asistăm în ultimele decenii la un fenomen tot mai pronunţat pe care încă din 1944 filosofii Şcolii de la Frankfurt, Theodor Adorno şi Max Horkheimer l-au definit drept „industrie culturală“. Aceşti autori consideră că relaţiile capitaliste au invadat sfera culturii, manipulând indivizii ca pe nişte consumatori. Deşi modelul centralizat nu mai este de actualitate, el rămâne valabil ca ideee despre manipularea indivizilor şi standardizarea bunurilor culturale la care aceştia trebuie să se supună. În acest sens, „cultura populară“ constituie un sistem răspunzând nevoii de relaxare a oamenilor, care în mod subtil, prin filme, TV, jocuri video, spectacole muzicale ş.a. reuşeşte să inducă pasivitate, lipsă de discernământ, acceptare fără rezistenţă a şabloanelor în gândire şi comportare, infiltrate de o „cultură“ care nu cere efort de receptare din partea publicului. Astfel se ajunge la a răpi de fapt libertatea individului de a alege o ideologie, de decizie şi de gândire critică, libertatea reducându-se la o „libertate de a fi la fel“ cu restul mulţimii. Se ajunge la fabricarea de produse în serie, la „industria de amuzament“ (entertainment industry) care produce bunuri comerciale (commodities) în domeniul atât de exigent, personal şi complex al culturii autentice. Astfel se ajunge la manevrarea psihologică a mulţimii, care este dirijată, prin repetare şi standardizare, spre a cumpăra produsele industriei de amuzament care aduc un profit maxim producătorilor. Desigur, există o dinamică a procesului, pentru că repetarea şi standardizarea nu pot amuza la infinit şi duc la o anume saţietate, dar înnoirile se efectuează controlat, având în vedere aceleaşi criterii ale profitului (Marcia Y. Lise, Univ. of London, What is Culture? , 2007).
Unde mai este libertatea de creaţie în aceste condiţii industriale care, pentru realizarea unei producţii pe scară largă, cer standardizare şi repetare? Se ştie că în spatele unui fapt real se ascund multe posibilităţi de creaţie artistică. „Literatura nu s-a născut în ziua când băieţelul care striga ‘lupul, lupul!’ venea fugind spre peştera sa din Neanderthal cu lupul pe urmele sale; literatura s-a născut în ziua când un băieţel striga ‘lupul, lupul!’ dar pe urmele sale nu era niciun lup“, scria Vladimir Nobokov. Dar pentru ca aceste posibilităţi să devină realitate, ca să apară o literatură de calitate dovedind forţă de creaţie, este nevoie de libertate, de detaşarea de o uniformizatoare „industrie culturală“. O criză economică este în stare să trezească dorinţa eliberării de constrângeri a adevăraţilor creatori artistici, care vor şti să folosească şubrezirea sistemului impus cultural de către cei care deţin puterea economică, pentru a restabili echitatea.
Marea depresiune economică din anii ‘30 a inspirat multe scrieri, autorii analizând traumele sufleteşti, gândurile, decepţiile şi aspiraţiile oamenilor ca efect al dezastrelor financiare. Puternicele romane Fructele mâniei (salutat cu premiile Pulitzer) şi Oameni şi şoareci ale lui John Steinbeck (laureat Nobel) îşi trag seva din această epocă; la fel şi romanele Marea depresiune al lui Alon Bersharder şi Să ucizi o pasăre cântătoare al lui Harper Lee. Probabil şi actuala criză va avea ecoul ei în literatura de calitate.
„O civilizaţie este construită pe ceea ce se cere de la oameni, nu pe ceea ce cer oamenii de la ea“, scria undeva Antoine de Saint-Exupery. Ideea confortului, a consumului de dragul consumului, a unor slujbe uşoare şi plăcute dar bine remunerate, a setei de căpătuială, a lipsei de responsabilitate şi de efort creator în folosul societăţii trebuie să dispară. La rândul ei, societatea trebuie să aprecieze strădania individului, respectându-i nevoile de libertate, de manifestare a unicităţii ca persoană, ferind-o de standardizări şi fetişizări înrobitoare.
(Articol propus pentru Origini / Romanian Roots, 4-5-6/2010)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu