Un sistem bancar distributist

de John Médaille

Un hâtru spunea undeva că infracţiunea de a jefui o bancă nu înseamnă nimic în comparaţie cu aceea de a înfiinţa una. Henry Ford găsea că sistemul actual de creare a banilor de către bănci este atât de revoltător încât, dacă oamenii ar înţelege cum funcţionează, ar avea loc imediat o revoluţie. Ce i s-a părut lui Ford atât de respingător? Pur şi simplu, faptul că, înainte de a semna ipoteca pentru a-ţi achiziţiona o casă, contractul de credit pentru cumpărarea unei maşini sau chitanţa de plată cu cardul de credit la McDonald's pentru un hamburger, banii pentru plata casei, a maşinii şi a hamburgerului nu există; ei sunt creaţi chiar în momentul în care semnăm/împrumutăm. Aşadar, băncile creează bani sub formă de credite purtătoare de dobândă.
În general, se crede că atunci când depunem banii la bănci, acestea îi împrumută cu dobândă pentru a împărţi cu noi o parte din profituri. Nimic nu poate fi mai departe de adevăr! Băncile nu împrumută din depozite. Acestea sunt păstrate ca rezerve pentru cazurile de pierderi sau pentru cantitatea de numerar necesară zilnic. Băncile dau cu împrumut din depozite multiplicate prin practicarea sistemului de rezerve fracţionare. De exemplu, dacă depozitezi 100.000 de dolari, banca păstrează o parte din aceştia ca rezervă, iar restul îi dă cu împrumut. Dacă rata rezervelor minime obligatorii este de 10%, banca reţine 10.000 de dolari ca rezerve, iar restul de 90.000 de dolari sunt împrumutaţi. În realitate, banca nu dă împrumutătorului 90.000 de dolari, cât a cerut acesta, ci creează un credit de 90.000 de dolari în baza căruia debitorul poate scrie cecuri. Astfel, vor exista în depozit încă 90.000 de dolari, din care banca va depune în rezervă 9.000 şi va împrumuta 81.000 şi aşa mai departe. Astfel, depozitul iniţial de 100.000 de dolari este multiplicat rapid în împrumuturi de 900.000 de dolari în baza unui total de un milion de dolari în depozit. Aproape toţi banii din Statele Unite sunt creaţi de bănci din împrumuturi. Crearea de bani a devenit o activitate monopolistă a băncilor private.

Contractul invalid
Caracteristic sistemului de rezerve fracţionare este faptul că practic toţi banii sunt creaţi din datorie, ceea ce înseamnă că toţi banii împrumutaţi aduc băncii o dobândă. Problema este însă că băncile, prin fiecare nou împrumut, creează creditul principal, dar nu şi banii pentru plata dobânzilor. Plata acestora trebuie să se facă prin contractarea de noi împrumuturi, iar dobânzile aferente acestor noi datorii vor putea fi achitate, la rândul lor, prin alte împrumuturi. Acest fapt conduce la încheierea unui „contract imposibil“ [termenii contractului sunt imposibil de respectat], în care nu există niciodată suficienţi bani pentru a restitui creditele fără a lua alte împrumuturi. De exemplu, dacă împrumutăm 1.000 de dolari pentru un an la o rată a dobânzii de 10%, va trebui să plătim înapoi 1.100 de dolari. Cei 1.000 de dolari au fost injectaţi în economie prin primul împrumut, dar nu şi cei 100 de dolari care reprezintă dobânda. Altcineva trebuie să împrumute cei 100 de dolari, dar va avea de restituit, împreună cu dobânda, 110 dolari; aşadar, altcineva trebuie să împrumute 10 dolari şi aşa mai departe. Cu cât este mai mare rata dobânzii, cu atât este mai invalid contractul ¹.
Cu alte cuvinte, împrumuturile trebuie să fie injectate constant în economie pentru a fi plătite dobânzile împrumuturilor mai vechi. Fiecare nou împrumut atrage după sine o serie infinită de alte împrumuturi. Efectul este că se produce o expansiune continuă a creditului în economie, indiferent dacă economia – şi ne referim la economia reală, constituită din bunuri şi servicii – are nevoie sau nu de aceste fonduri. În cele din urmă, nevoile economiei reale şi cele ale economiei financiare ajung să nu mai coincidă, rezultatul fiind declanşarea unei crize a creditelor ².
Banii nu sunt bogăţie, ci doar un mijloc prin care se realizează circulaţia bogăţiei într-o ţară, deci a bunurilor care sunt de vânzare la un moment dat. Avem nevoie de serviciile financiare şi de creare a banilor pe care băncile le pun la dispoziţie. O cantitate sporită de bunuri necesită o masă monetară mai mare, iar fondurile financiare sunt necesare, întrucât va exista mereu un interval de timp între semănat şi recoltare, între deschiderea unei linii de producţie şi vânzarea produselor, iar în acest interval este nevoie de finanţare pentru ca afacerea să continue.
Dar avem oare nevoie să apelăm la actualul sistem bancar pentru a face rost de bani? Atunci când băncile creează noi credite, acestea nu creează şi bogăţie. Ele îşi sporesc doar puterea de a controla rezervele existente de bogăţie. Pentru a ilustra acest fapt, să comparăm împrumutul bancar cu următorul caz: Un fermier împrumută grâu de la vecinul său. Grâul împrumutat reprezintă munca şi bogăţia vecinului şi nimeni nu poate nega dreptul împrumutătorului de a cere în perioada recoltei nu doar restituirea grâului său, dar şi o cantitate suplimentară de grâu ca răsplată pentru munca sa şi pentru riscul pe care şi l-a asumat.
Dar să ne imaginăm că în loc de a apela la vecinul său, fermierul merge la bancă. Spre deosebire de vecin, banca nu are nici grâu, nici bani pentru a-l împrumuta. În schimb, aceasta „împrumută“ credite pe care ea însăşi le creează, credite care au puterea de a decide bogăţia altor oameni. Aceste credite nu reprezintă o muncă, ci doar puterea monopolului legal de care dispun băncile. Dar puterea financiară pe care o are monopolul va fi mult mai mare decât puterea unui fermier, întrucât un fermier poate crea bogăţie doar prin munca sa, în timp ce banca creează un simulacru de bogăţie prin apăsarea câtorva butoane la un computer, iar durata producerii acestei bogăţii este incomparabil mai mică decât durata de care are nevoie un fermier pentru a produce grâu. Oamenii care creează bogăţie reală nu pot intra în competiţie cu cei care produc, ex nihilo, bogăţie financiară.
În plus, băncile au tendinţa de a emite prea mulţi bani în vremuri bune, provocând inflaţie, şi prea puţini în perioadele grele, împiedicând redresarea şi provocând deflaţie. Atunci când sunt emişi bani, volumul emis trebuie să reflecte în mod adecvat stocul de bunuri şi servicii pe care îl reprezintă banii. Dar atâta vreme cât acest stoc variază de la o zi la alta, volumul de bani nu poate corespunde niciodată perfect cantităţii de bunuri. Soluţia este ca banii împrumutaţi să fie utilizaţi mai ales în scopuri productive. Băncile îşi pot însă înmulţi profiturile prin acordarea împrumuturilor pentru consum (de ex., carduri de credit) sau a împrumuturilor pentru speculaţii financiare. În acest mod, ele creează mai mulţi bani decât este nevoie pentru producţie, conducând, în acelaşi timp, la instalarea unei tendinţe sistematice spre speculaţie şi consumerism.

Banii şi comunitatea
Toate acestea conduc la întrebarea: „Cine ar trebui să creeze bani în locul băncilor?“ Banii sunt un mijloc prin care putem achiziţiona cu uşurinţă alte bunuri. Acest fapt ne sugerează cine sunt cei care ar trebui să creeze bani: oricine produce bunuri şi servicii care pot fi comercializate. Într-un fel, fiecare producător are această putere, întrucât, atunci când un comerciant acordă credit clientului său, el creează bani la acest nivel, iar banii au acoperire în bunurile pe care le oferă spre vânzare. Companiile aeriene creează bani acordând cărţi de credit cu beneficii în călătoriile aeriene, iar proprietarii de magazin, sub forma cupoanelor de cumpărături. Dar cele mai multe companii preferă să evite efortul sau riscul emiterii de bani proprii şi să cedeze unei puteri publice privilegiul de a crea o monedă prin care pot fi achiziţionate produsele propuse spre vânzare.
Totuşi, este important ca întreprinderile şi comunităţile să aibă dreptul de a-şi crea bani proprii. În fond, dreptul emiterii de bani trebuie să aparţină oricărei comunităţi producătoare de bunuri. Observaţi că am spus „comunitate“, nu „guvern“. Guvernul este o comunitate, aşadar dispune de drepturile unei comunităţi, însă nu se bucură de aceste drepturi în mod exclusiv, fiindcă într-un astfel de caz se substituie în mod abuziv tuturor celorlalte comunităţi. Guvernele federale îşi arogă dreptul monopolist al creării de bani (pe care îl delegă apoi băncilor), însă o astfel de măsură nu este necesară. Atâta timp cât guvernul îşi poate crea propria monedă pe care o declară singura acceptată pentru plătirea impozitelor şi întrucât toţi plătim impozite, această monedă va avea prevalenţă câtă vreme va rămâne stabilă.

O masă monetară distributistă
Cum ar funcţiona un sistem monetar distributist? Să îl comparăm cu un sistem naţional, întrucât acesta este cel mai important astăzi, dar să avem în vedere principiile care se aplică în cazul unei comunităţi. Punerea în circulaţie de noi bani reprezintă, în primul rând, o decizie conştientă a guvernului. Guvernul emite bani proprii pentru a finanţa programe de investiţii de capital, de exemplu, pentru infrastructură (drumuri, diguri etc.). Aceste proiecte contribuie, în mod precis, la crearea de bunăstare reală, iar bunurile destinate vânzării se înmulţesc odată cu infuzia de bani. De asemenea, guvernul federal poate împrumuta bani guvernelor statale şi locale pentru proiectele lor de investiţii în schimbul unei taxe administrative ³.
Aşadar, remarcăm că noii bani sunt emişi de guvern, nu împrumutaţi de la grupuri private care au puterea de a crea credit prin dobânzile percepute. În acest mod, nu există nicio creştere a datoriei naţionale şi nu ne împovărăm copiii cu datorii contractate de noi. De asemenea, banca federală poate împrumuta bani băncilor private, cu o dobândă modestă, astfel încât acestea, la rândul lor, să îi adauge la cei ai deponenţilor şi să-i distribuie spre companii şi întreprinzători. Drept recompensă, bancherii au dreptul la o parte din profiturile obţinute prin banii pe care i-au împrumutat. Acest lucru contribuie, de asemenea, la creşterea masei monetare şi la sporirea bunurilor prin care sunt garantaţi banii. Mai mult, acest sistem înlesneşte participarea trezoreriei publice la dezvoltarea comercială a ţării şi diminuează nevoia de impozitare directă.
Se va putea întâmpla, din când în când, ca emisia de bani de către guvern să fie prea mare, provocând inflaţie. Însă, în această situaţie, cauza inflaţiei va fi înţeleasă corect, iar responsabilitatea va fi uşor de stabilit. Cei care vor fi responsabili pentru emiterea unui volum prea mare (sau insuficient) de bani vor avea nu doar cunoştinţele necesare remedierii problemei, dar şi determinarea de a rezolva această situaţie.
În ultimă instanţă, ceea ce poate conduce la disciplinarea monetară este existenţa altor monede. Dacă oamenii suspectează că o anumită monedă creează probleme, vor înceta să o mai folosească şi vor solicita ca efectuarea plăţilor să se facă într-o monedă alternativă. Tocmai libertatea de a produce şi alte monede este cea care garantează toate monedele.
Sistemul monetar actual ne împovărează nu doar pe noi, dar şi pe copiii noştri cu datorii şi impozite aberant de mari, având în vedere că dobânzile datoriei trebuie achitate odată cu impozitele. Și, ceea ce este cel mai păgubitor, a consacrat cămătăria ca practică de bază în sistemul nostru economic. Prin cămătărie înţeleg acumularea de bogăţie fără muncă. Băncile nu produc bogăţie şi nu furnizează locuri de muncă, şi totuşi, în sistemul actual, au dreptul la un venit nemeritat şi nemuncit. Este un nonsens să împrumuţi de la o instituţie care nu are bani, ci doar deţine un monopol al puterii pe care noi i l-am conferit. Este încă şi mai absurd să plătim şi dobândă pentru această datorie. Un astfel de sistem este menit să declanşeze colapsuri economice periodice şi îi împuterniceşte pe cei care provoacă aceste falimente să şantajeze practic statul pentru a-i „salva“ printr-o infuzie generoasă de bani din buzunarul public. Banii – şi economia – nu sunt o ştiinţă „neutră“; o concepţie greşită sub aspect moral conduce la un sistem economic greşit. Cămătăria şi monopolul reflectă principiile greşite care stau la baza unui sistem economic defectuos ⁴.
Henry Ford avea dreptate: avem nevoie urgentă de o revoluţie – o revoluţie distributistă.

Traducere de Irina Bazon după: John Médaille, „A Distributist Banking System“, în Gilbert Magazine, noiembrie-decembrie 2010, vol. 14 / nr. 2-3, revistă publicată de American Chesterton Society.

NOTE
Notele aparţin traducătorului (în notele 2, 3 şi 4 sunt adăugate câteva citate din John Medaille, Toward a Truly Free Market: A Distributist Perspective on the Role of Government, Taxes, Health Care, Deficits, and More, ISI Books, Wilmington, Delaware, 2010, carte care va apărea şi în România, în 2011, la Editura Logos)

¹ Pentru înţelegerea modului cum funcţionează sistemul monetar actual, recomand şi documentarul Money as Debt (părţile I şi II), de Paul Grignon.
² „Metoda de creare a banilor din datorii se află la originea acestor crize. Oamenii care sunt afectaţi cel mai tare de recesiune nu fac parte, de obicei, din grupul celor care au beneficiat de pe urma expansiunii creditului. Prin urmare, recompensele sunt privatizate, iar riscurile socializate. «Câştigătorii» urmăresc să-şi păstreze profiturile, în timp ce publicului i se cere să acopere pierderile. Puterea bancherilor de a crea bani din nimic constituie un stimulent cu efect pervers asupra oamenilor, care sunt împinşi spre comportamente riscante sau dăunătoare. Băncile acumulează profit din dobânzile percepute pentru banii creaţi şi cu cât vor putea acorda mai multe împrumuturi, cu atât mai mare va fi câştigul.“ (John Medaille, Toward a Truly Free Market, p. 88). Pentru a-şi mări profiturile, băncile vor fi mereu tentate să ofere împrumuturi în scopuri pur speculative, însă activităţile speculative nu creează bunăstare reală, nu sporesc cantitatea de bunuri şi servicii reale necesare pentru susţinerea unei economii; într-o economie speculativă, în care „profitul unei părţi este măsurat prin pierderile pe care le suferă cealaltă parte“ (Médaille), băncile nu se simt ţinute să urmărească binele comun.
³ „Dacă Guvernul tipăreşte bani pentru consolidarea propriului capital, populaţia nu este împovărată cu dobânzi pe care să fie obligată să le plătească unui grup privat care controlează volumul banilor. Acest lucru nu va provoca inflaţie atâta timp cât noii bani sunt utilizaţi strict în scopul dezvoltării infrastructurii publice, care va spori capacitatea productivă a ţării. Poate apărea o inflaţie temporară şi de mici proporţii, întrucât banii nu sunt bogăţie, ci doar un mijloc prin care se realizează circulaţia bogăţiei. Nu construim drumuri şi poduri din bani, ci din oţel şi beton. Emiterea de noi bani redirecţionează o parte dintre aceste materiale dinspre sectorul privat în beneficiul sectorului public. Creşterea cererii pentru aceste mărfuri poate atrage după sine o creştere a preţului lor. Cu toate acestea, având în vedere că dezvoltarea infrastructurii conduce la crearea unei bunăstări reale, cantitatea tot mai mare de bunuri poate ajunge în scurt timp să echivaleze cantitatea de bani noi emişi, diminuând efectele inflaţiei. Să ne amintim de exemplul pe care l-am dat referitor la pământul, forţa de muncă şi uneltele care rămân nefolosite în economie (care sunt economii «reale») întrucât nu există bani cu ajutorul cărora să fie aduse laolaltă şi să devină productive. Atâta timp cât există astfel de resurse nefolosite, banii pot fi emişi pentru a stimula puterea productivă a acestora, fără un risc nedorit al inflaţiei. În plus, utilizarea în acest scop a noilor bani are drept rezultat revigorarea unei economii slăbite. Când economia este slabă, guvernul poate investi noi bani în proiecte viabile şi poate face acest lucru fără a recurge la împrumuturi sau la majorarea impozitelor.“ (ibidem, p. 91).
⁴ Alături de metoda creării de credite din datorii practicată de bănci, John Médaille combate, în cartea sa, şi concepţia potrivit căreia întoarcerea la etalonul-aur ar fi o soluţie pentru stabilizarea masei monetare: „Sunt mulţi oameni care cred că revenirea la etalonul-aur şi eliminarea banilor de «hârtie» va rezolva toate problemele. Ei consideră că astfel banii nu vor mai fi un produs fictiv, ci unul real, întrucât aurul are o valoare «intrinsecă», ce rămâne în afara manipulărilor operate de Guvern sau de bancheri. De asemenea, ei argumentează că revenirea la moneda cu acoperire în aur va lipsi băncile de puterea de a crea noi bani şi va conduce, astfel, la stabilizarea masei monetare. […] Aceste argumente sunt uşor de combătut. Valoarea «intrinsecă» a aurului este mai ales artistică, întrucât aurul nu are utilitate în afara artelor decorative. […] Adepţii revenirii la aur susţin că o monedă de aur ar stabiliza masa monetară, dar acesta pare mai curând un argument împotriva adoptării unei astfel de monede. O economie dinamică are nevoie de o masă monetară dinamică. Și nimic nu va pune mai tare piedică unei expansiuni decât existenţa unei canităţi limitate de bani. În sfârşit, argumentul istoric nu este atât de solid cum ar părea la prima vedere. În primul rând, este ignorat modul cum au acţionat aurarii şi, mai târziu, bancherii. Existau şi «banii de hârtie», iar băncile aveau rezerve de aur «de hârtie». Aderenţa puternică la etalonul-aur era una dintre trăsăturile doctrinei economice a secolului al XIX-lea şi a începutului de secol XX. A fost însă un dezastru, care a destabilizat economia în întreaga lume. În America se produceau fluctuaţii uriaşe de preţ, declanşându-se inflaţia oricând se descoperea un nou zăcământ de aur, iar în restul timpului se instala deflaţia. Masa monetară nu era corelată nevoilor economiei, ci depindea de posibilitatea descoperirii unor noi surse de aur. Toate clasele sociale au început să se opună acestui sistem, mai ales clasele capitaliste, ale căror afaceri pur şi simplu nu puteau tolera fluctuaţiile anormale rezultate din aplicarea arbitrară a etalonului-aur. Este evident că sunt puţine şanse ca o ţară să îşi poată extinde masa de aur la fel de repede cum îşi poate spori capacitatea productivă. Sistemul monetar bazat pe etalonul aur devine, astfel, o piedică în calea expansiunii economiei. Oricât de atrăgătoare ar părea ideea de «bani reali», din aur, în realitate, nu există niciun mijloc prin care o marfă fictivă să poată deveni una reală. Nu putem schimba o realitate descrisă acum 2.500 de ani de Aristotel, care a arătat că banii nu sunt o marfă, ci există doar prin lege şi convenţie. Astfel, banii nu au calitatea intrinsecă a unei mărfi, ci reprezintă puterea unei comunităţi. Prin urmare, ei vor reprezenta fie puterea democratică a întregii comunităţi, fie puterea oligarhică a câtorva membri ai comunităţii.“ (ibidem, p. 92-93).