Bătrânul „distributism“ primeşte un suflu nou

de David Gibson

New York – Poate un teolog anglican din Marea Britanie să reînvie o teorie catolică a dreptăţii sociale şi să ofere o soluţie de rezolvare a problemelor economice ale Americii şi ale polarizării politice? Filozoful şi gânditorul politic Phillip Blond crede că da, şi face tot ce-i stă în putinţă ca să o promoveze.
Blond, consilier al primului ministru britanic David Cameron, tocmai a încheiat un turneu de două săptămâni prin SUA pentru a face cunoscută versiunea reînnoită a „distributismului“, o teorie care susţine că atât capitalismul cât şi statul au scăpat de sub control.
În acest sens, urmând argumentaţia lui Blond, atât mişcarea Occupy Wall Street cât şi Tea Party au dreptate.
„Ceea ce creăm în societatea noastră este un nou model de sclavie“ a declarat Blond vineri, 14 octombrie, într-o conferinţă la New York University. „Retorica pieţelor libere nu a produs pieţe libere; a produs pieţe închise“, şi „capitalul social“ al naţiunii este în declin, lăsând în urmă indivizi izolaţi şi familii destrămate care depind de ajutorul statului.
Folosind grafice, Blond a demonstrat statistic prăbuşirea normelor sociale şi a familiei – şi creşterea corespunzătoare a rolului instituţiilor statului în remedierea acestor rele – precum şi dominaţia corporaţiilor şi a bogaţilor în actuala economie.
Această situaţie este rezultatul unei „oscilaţii între colectivismul extrem şi individualismul extrem“ susţine Blond. Ambele sunt manifestări ale aceluiaşi impuls: concentrarea puterii, în primul rând în mâna statului şi apoi în cea a pieţei. Ambele „ortodoxii“, stângiste şi conservatoare, au avut acelaşi deznodământ: distrugerea societăţii.
Sau, cum a spus-o mai pe şleau Blond, libertarianismul, atât la stânga cât şi la dreapta „a produs o economie în care fiecare a considerat că poate să calce pe cadavrul aproapelui său pentru a se îmbogăţi“.
„Occupy Wall Street şi Tea Party exprimă în mod diferit acelaşi fenomen“ a spus Blond. Ambele se opun cu furie concentrării puterii şi ambele se află pe teren alunecos atunci când cer mântuirea fie de la dumnezeii pieţei, fie de la cei guvernamentali.
Distributismul, susţine Blond, cere ca soluţiile să fie concepute la dimensiuni umane şi mai mult în plan local (cuvinte dulci, pe placul conservatorilor clasici), lăsând pe seama guvernului central construirea infrastructurii şi garantarea lucrurilor de bază, educaţia şi sănatatea (idei care ar încălzi orice inimă rănită).
Nu-i de mirare că Blond a adoptat pseudonimul „Conservatorul roşu“ (Red Tory) sau ceea ce americanii numesc „dreapta roşie“ sau poate „Tea Party Socialism“.
Ideea provine din Anglia anilor ’20, în care scriitorii catolici, profund credincioşi, G.K. Chesterton şi Hillaire Belloc au pus bazele Ligii Distributiste Catolice pentru a promova teorii inspirate de celebra enciclică din 1891 privitoare la justiţia socială a papei Leon XIII. Această enciclică lua în discuţie noile probleme cauzate de epoca industrială.
Constatarea îngrijorătoare că atât capitalismul cât şi comunismul erau uriaşe forţe dezumanizante a câştigat ceva teren în timpul Marii Crize. Adepţii ei erau totuşi consideraţi nişte „ciudaţi“ sau chiar de-a dreptul „săriţi“ şi au fost criticaţi pentru faptul că „se duceau cu automobilul la întâlniri unde discutau abolirea maşinilor“.
Chesteron şi Belloc au fost mai convingători ca scriitori decât ca economişti. Pledoaria lor pentru susţinerea micilor magazine mai degrabă decât a supermarketurilor suna frumos, dar nu au avut mare lucru de oferit în termenii unor soluţii reale.
Dezvoltarea explozivă a economiei după cel de-al doilea război mondial, dominată de superputeri şi apoi de pieţele financiare globalizate a făcut ca distributismul să devină, în cel mai bun caz, o notă de subsol iar în cel mai rău caz echivalentul intelectual al locuitorilor Pământului plat – neo-medievalişti cu nostalgia unei economii care funcţiona ca în „Pământul de Mijloc“ din romanul lui J.R.R. Tolkien.
Cu doar câţiva ani în urmă, teoria nu ar fi stârnit mare ecou. Dar acum, distributismul a devenit probabil cea mai atrăgătoare idee care s-a născut pe ruinele colapsului economic de la începutul secolului al 21-lea – şi asta în mare măsură datorită faptului că posedă cel mai mare potenţial de a arunca o punte peste prăpastia care separă curentele ideologice din SUA.
Blond a fost salutat de David Brooks, editorialistul conservator de la „New York Times“ şi de către mogulul presei de stânga Arianna Huffington şi s-a întâlnit, în timpul turneului prin SUA, cu politicieni din ambele partide. A fost invitat să vorbească la Catholic University of America din Washington de către Stephen F. Schneck, profesor de ştiinţe politice şi susţinător al lui Obama, şi a fost invitat la o discuţie într-un cerc restrâns de către Philip K. Howard, apostolul politicilor publice ale „bunului comun“ şi fost consilier al lui Al Gore.
Poate găsi distributismul un public care să susţină schimbări radicale din moment ce pleacă urechea la doleanţele ambelor extreme dar nu respectă remediile lor?
Blond este aparent un conservator cu „c“ mic. Teoriile sale sunt inspirate din idealuri religioase, dar vorbeşte în mod deschis de nevoia centrală a unei reînnoiri morale pentru a restaura societatea. Aceasta îl face suspect în ochii multora din partea stângă a spectrului politic. Există însă şi o opoziţie viguroasă, venită de la dreapta, împotriva criticilor pe care Blond le adresează dogmelor pieţei libere, ca să nu mai vorbim de deschiderea sa către rolul cheie pe care guvernul trebuie să-l aibă în multe sectoare.
Blond a spus, de exemplu, că a fost uimit de infrastructura urbană şi de transport „şocant de proastă“ pe care a văzut-o în timpul călătoriei sale cu trenul de la Washington la New York.
Infrastructura culturală şi politică a Americii nu se află într-o stare mai bună, a declarat Blond. Dacă americanii nu ajung la un armistiţiu în războaiele culturale şi nu pun capăt „paraliziei politice endemice“ cauzate de sistemul de „balanţă a puterii“ şi de lipsa de norme comune, atunci este greu să se înregistreze vreun progres.
Americanii, a spus Blond, trebuie să se hotărască ce fel de naţiune vor să fie – iar aceasta impune un răspuns pe termen lung, greu de găsit pe termen scurt, în timpul acestei crize.
Este foarte greu de întrevăzut ce i-ar putea uni pe americani, a declarat Blond pentru „Religion News Service“. „Aveţi nevoie de o nouă cultură, să creaţi un nou «bun comun» care să vă ţină împreună. Problema este că nu aveţi acest lucru întrucât purtaţi războaie culturale. Şi odată ce aveţi războaie culturale aveţi o societate fragmentată… asta înseamnă o societate care nu-şi poate rezolva problemele. Un lucru îngrijorător.“

Nota traducătorului: Spre deosebire de Marea Britanie, unde distributismul a existat doar în teorie, în Estul Europei, şi mai ales în România, distributismul a fost pus în practică de partidele ţărăniste aflate la putere în perioada interbelică. În ţara noastră, distributismul, ca model economic şi social, nu este un produs de import, ci o creaţie unică a gândirii unor mari economişti (Virgil Madgearu) şi a unor mari politicieni precum Iorga şi Mihalache. Apărut în afara influenţei catolice şi reprezentând puterea ţărănimii împroprietărite după primul război mondial, distributismul est-european i-a entuziasmat pe distributiştii englezi. G.K. Chesterton, scrie Allan C. Carlson în „The Third Ways“, nu-şi putea ascunde bucuria. Distributismul, proiectul său economic gândit ca o „a treia cale“, între capitalismul liberal şi comunism, implicând o redistribuire democratică a proprietăţii, înregistra un succes concret în locuri unde nu te-ai fi aşteptat… În întreaga Europă de Est şi în Balcani, observa Chesterton, „într-un fel de tăcere reverenţioasă, ţărănimea a dus o luptă înverşunată contra bolşevismului şi a fratelui sau geamăn, care este Marea Corporaţie, iar ţărănimea a câştigat… Este un eveniment crucial, un punct de cotitură în istorie, precum convertirea lui Constantin şi Revoluţia Franceză.“ Încă din 2008, în „A Treia Forţă. România profundă“, noi (Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon) am propus distributisimul ca model de dezvoltare a României care să înlocuiască actuala struţocamilă neocomunistă-neoliberală.

(Articol apărut în „The Washington Post“, 17 octombrie 2011. Traducere de Ovidiu Hurduzeu)