Tehnologie şi consumism pe plaiuri mioritice

de Ovidiu Hurduzeu
(Articol preluat din InterCity Magazin)

Românii se dau în vânt după tehnologia modernă. Cei mai mulţi cred că accesul la tehnologiile moderne le deschide porţile raiului terestru. Computerele, telefoanele celulare, ipodurile, televiziunea prin cablu şi satelit, automobilele de lux şi puzderia de gadgeturi electronice au introdus în ţară o ambianţă „tehno“ învestită deseori cu magia spaţiului sacru. În marile oraşe, tehnologia guvernează deja modul în care oamenii muncesc şi îşi petrec timpul liber. Tinerii, mai ales, încep să „interiorizeze“ tehnologia, o transformă treptat într-o stare de spirit şi normă de comportament.
Atât comunismul cât şi tehnoglobalismul de astăzi şi-au dorit ca tehnologia să devină matricea însăşi a vieţii românului. „Societatea socialistă multilateral dezvoltată“ nu era altceva decât un sistem industrial-tehnologic ineficient. Proiectele faraonice (Canalul Dunăre-Marea Neagră), dezvoltarea monstruoasă a petrochimiei, a siderurgiei şi a industriei „constructoare de maşini“, sistematizarea satelor au creat o societate a penuriei permanente în care întreaga populaţie (cu excepţia nomenclaturii comuniste) trăia la limita subzistenţei biologice. Toate acestea au fost justificate în numele „progresului material şi spiritual“, al unei societăţi comuniste viitoare concepute ca un paradis al raţionalităţii tehnologice.
În postcomunism, obsesia industrializării a fost înlocuită de „febra consumistă“. În mod paradoxal, pauperizarea populaţiei a stimulat căutarea frenetică a satisfacţiilor materiale; setea de îmbogăţire rapidă, prin orice mijloace a atins dimensiuni patologice. În loc să învigoreze producţia internă, consumismul a consolidat practicile antisociale, corupţia şi delapidarea. Săraci şi bogaţi, tineri şi bătrâni au ajuns să se preocupe doar de partea materială a vieţii. Banul a devenit etalonul universal, criteriul suprem de valoare, alfa şi omega unei societăţi al cărei idealism se reduce la „cum să devin milionar în euro“. Tradiţia, istoria jertfelnică a neamului, creştinismul cu sfinţii martiri ai acestor meleaguri încep să îndeplinească doar un rol decorativ în formarea identităţii individuale şi naţionale. Societatea românească actuală ne cere să ne definim doar prin ce şi cum consumăm. Să nu ne pese de nimic în afara confortului.
În societăţile postindustriale avansate, dezvoltarea impetuoasă a tehnologiei a permis producerea în surplus şi la preţuri accesibile a bunurilor de consum. Ceea ce ieri era considerat obiect de lux a devenit astăzi obiect de „primă necesitate“ aflat la îndemâna maselor de consumatori. Privilegierea consumului a schimbat radical paradigma socio-culturală. Energii (pulsiuni, dorinţe) şi valori umane considerate odinioară potenţial distructive – neînfrânarea, hedonismul, libertatea sexuală, experimentul ludic – au fost asimilate, raţionalizate şi, în final, transformate în stimuli economici. Nu există nici o contradicţie între hedonismul din sfera consumului şi etica ascetică, instrumentală care guvernează procesele de producţie. Hedonismul şi pulsiunile iraţionale sunt integrate în circuitul de producţie/consum. De pildă, neînfrânarea îl îmboldeşte pe român să consume din ce în ce mai mult. Fondurile pentru consum nu sunt asigurate – la nivel individual şi naţional – de producţia locală, ci de împrumuturi la bănci străine. Sistemul bancar, şi nu omul obişnuit câştigă de pe urma iresponsabilităţii şi hedonismului consumatorilor. (România consumă pe credit întrucât nu produce mai nimic în afara de forţă de muncă ieftină.)
Limbajul mărfii tinde să devină dulcea limba românească, imprimând logica sa celorlalte forme de interacţiune socială. Transferând legile circulaţiei mărfurilor în afara economiei, aplicându-le întregii realităţi economice, particularitatea concretă este supusă unui regim al echivalenţelor universale. Tot ce există devine echivalent prin raportare la o abstracţiune: banul. Consumismul „monetarizează“ şi contaminează domenii odinioară sustrase legilor comerciale – religia, cultura, învăţământul, familia, sexualitatea. Tot mai mult, românul îşi defineşte identitatea prin noul fel de viaţă, life style-ul consumist bazat pe materialismul societăţii postmoderne.
Asimilarea noului „stil de viaţă“ are consecinţe majore. În societăţile tradiţionale, personalitatea individului era determinată de factori sociali şi economici bine definiţi, precum apartenenţa naţională, clasa socială, tradiţia, educaţia primită în familie şi scoală. Acest „capital cultural“ determina rolul individului în societate. „Stilul de viaţă“ este însă o construcţie subiectivă, schimbătoare, strâns legată de gusturile şi preferinţele individuale. A consuma se dovedeşte a fi un praxis, o experienţă personală. Spune-mi ce mănânci, cum te îmbraci, unde îţi petreci vacanţele ca să-ţi spun cine eşti. Depinzând de lumea hipnotică a consumului, stilul de viaţă este supus triadei bani-tehnologie-confort. Câţi bani câştigi şi câte aptitudini tehnice posezi – iată criteriile care stabilesc „cine“ şi „ce“ eşti. Dacă vrei să ai o identitate, trebuie să devii o „resursă umană“ supusă necondiţionat legilor comerciale şi tehnice.
Omul a îndeplinit întotdeauna funcţii sociale şi economice. Aceste funcţii vizau însă omul „total“ (organic), trăitor într-o comunitate, în strânsă legătură cu natura şi cu Dumnezeu. În prezent, românii sunt obligaţi să adopte modul specializat de funcţionare al mărfii şi maşinii. Un tânăr tehnician IT nu-şi permite să separe existenţa sa personală de viaţa artificială a computerului. Ca să acumuleze abilităţi tehnice, trebuie să se „branşeze“ la reţea încă de copil, să se „updateze“ mereu, să iubească Tehnologia. Este de neconceput ca un informatician să nu-şi intre perfect în „rol“, să ducă o viaţă opusă tehnologiei. Tehnologia nu este un simplu ansamblu de maşini, tot aşa cum averea nu reprezintă o simplă acumulare de capital. Banii şi tehnologia îşi arogă o realitate de sine stătătoare, o valoare intrinsecă şi, mai ales, o putere autonomă. Au propriile lor legi – pe care le consideră universale – şi refuză orice intervenţie (socială, culturală, religioasă etc.) din afară. Banii transformă relaţiile interumane în tranzacţii comerciale iar Tehnologia într-un raport tehnic bazat pe eficienţă şi raţionalitate. În ambele cazuri românii sunt supuşi unor standarde normative, îndeplinesc „roluri“, devin „instrumente“.
Dacă banii şi tehnologia funcţionează după legi inumane, îl transformă pe om într-un obiect vandabil şi într-o simplă rotiţă a unui angrenaj tehnologic-financiar, cum explicăm faptul că românul acceptă deseori să fie… un sclav fericit?
Aici intervine… confortul. Într-o societate tehnologică sau mimetic tehnologică (precum societatea românească), confortul unifică şi individualizează. El este cel care personalizează Tehnologia şi Banii, le transformă într-un stil de viaţă individual.
Ne putem întreba ce înseamnă confortul în condiţiile României de astăzi. „Confortabil“ este echivalentul lui „convenabil“, „ceva“ este redus la forma sa instrumental-utilitară. O viaţă cu adevărat confortabilă are doar sclavul fericit, individul perfect adaptat la o lume de forme şi imagini prestabilite. Nu există confort fără adaptabilitate – Petre Ţuţea ar zice „de ploşniţă“ – la scheme şi lucruri bătătorite. Dacă eşti adaptat la „sistem“, funcţionezi pe pilot automat, eşti calibrat din afară de manipulatori de tot felul. Confortul nu înseamnă bunăstare, ci starea de saţietate a celui care nu doreşte să întâmpine „rezistenţe“ în calea satisfacerii imediate a plăcerilor şi nevoilor sale în mare parte artificiale. Încântat de sine şi de lumea să aseptică, românul confortabil trăieşte exclusiv „întru“ siguranţa confortului său. Se raportează doar la propriile-i dorinţe şi senzaţii, provenite din contactul cu un ambient artificial: spaţiul aseptizat al firmei multinaţionale, cel virtual al Internetului sau spaţiul „spectacular“, hipnotic al emisiunilor TV, al publicităţii etc.
În plan intelectual, confortul se manifestă ca o ideologie a mediocrităţii şi filistinismului. Ştim cu toţii că pe canalele mediatice se difuzează doar „idei confortabile“ – idei domesticite care nu se opun dogmelor şi clişeelor în vigoare. Elitele noastre intelectuale nu posedă idei, reproduc doar scheme comode care răstălmăcesc, falsifică sau desacralizează adevărurile privitoare la realitatea concretă.
Cât de împlinită este oare o viaţă construită în jurul confortului material şi al ideilor confortabile? Ne oferă consumismul o autonomie economică reală? Cum ne simţim, ca români, când căruciorul plin de cumpărături devine singura noastră legătură cu lumea.
Sunt întrebări la care ar trebui să reflectăm cu toată seriozitatea.