de Ovidiu Hurduzeu
Pentru a ieşi din criza actuală este nevoie să distrugem, unul câte unul, idolii şi tabuurile lumii contemporane. Astăzi nu ne mai închinăm la copaci – deşi ecologiştii radicali au regresat către animismul tribal – ci la fantasmele unei lumi artificiale, de la idolii consumismului la cei ai sclaviei corporatiste. Am sacralizat secularismul, confortul, tehnologia, virtualul şi abstractul. Pe toate canalele ni se tot vorbeşte de raţiune, responsabilitate, tehnologie, eficienţă, „spirit ştiinţific“ pentru a se ascunde faptul că trăim într-un univers absurd, un Matrix satanic unde la tot pasul ne lăsăm vrăjiţi de noi şi noi demoni. Pe 3 mai 1961, Hruşciov îl avertiza pe Abdel Nasser: „Cu toată seriozitatea, vreau să-ţi spun: comunismul este sacru“. O frază pe care a repetat-o în diferite ocazii. Brejnev declara pe 28 octombrie, 1971: „Pentru un comunist sovietic tot ceea ce este legat de viaţa, activitatea şi numele lui Lenin este sacru“. Tot sacru este şi capitalismul pentru un ideolog al neoconservatorismului precum Michael Novak; marea corporaţie, consideră Novak, ar trebui privită într-o lumină teologică întrucât ea reprezintă „vocaţia sobornicească în activitatea economică“ iar „în cadrul lumii seculare, este cea mai apropiată de biserică“. Nu mai amintim „technozele“ care sacralizează spaţiul virtual, gadgeturile idolatrizate din viaţa de zi cu zi, aparenţele impuse cu evidenţa adevărului din gândirea şi stilul de viaţă ale omului modern.
Dacă lumea idolatră în care trăim ar fi rece, pur tehnică, exterioară nouă, ar fi uşor de învins. Din păcate, cartea de credit, computerul, automobilul, telefonul mobil, mall-ul, „cariera profesională“, reţeaua de socializare, „creşterea PIB-ului“ nu sunt instrumente neutre cu valoare utilitară, ci idoli. Mii şi mii, uniţi într-un angrenaj socio-economic şi cultural. O treime idolatră, „Bani, Tehnologie, Confort“ domină relaţiile interpersonale păstorite odinioară de Biserica lui Iisus. Ca orice idol, triada demonică îşi arogă o realitate de sine stătătoare, o valoare intrinsecă şi mai ales o putere autonomă. Şi pretinde a fi ceea ce nu este.
Românul de astăzi, ca mai tot omul contemporan, trăieşte cu sentimentul mortificării întregii sale vieţi. Se simte un „corp fără organe populat de multiplicităţi“ (Deleuze). „Multiplicităţile“ sunt nenumăratele manifestări ale triadei „Bani, Tehnologie, Confort“, o fantasmă atât de consistentă încât românul o personalizează.
„Nici o slugă nu poate să slujească la doi stăpâni. Fiindcă sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona“ (Luca 16:13).
De obicei, Iisus nu foloseşte personificări („mamona“ înseamnă în aramaică „bani, avere“). Dacă le conferă banilor statutul unei divinităţi, o face pentru a sublinia caracterul lor idolatru, de pseudopersoană. Astăzi, acest statut de idol, de pseudopersoană trebuie să-l mai acordam Tehnologiei şi Confortului.
Pentru a rupe vraja noilor demoni, nu există decât o cale: să recreăm o ordine creştină. Asta înseamnă, nimic mai mult, decât să subordonam lumea seculară Bisericii lui Hristos.
Icoana să fie „agentul“ desacralizării universului tehnologic şi consumerist! Crucea să se înalţe pe templele finanţelor! Cugetarea creştină să înlocuiască gândirea „dezîntrupată“ a gnosticismului postmodern, „politica lui Dumnezeu“ să înlocuiască politicianismul, asceza, ghiftuirea! Omul duhovnicesc să fie idealul de urmat, nicidecum oligarhul sau fotbalistul de astăzi!
Astfel de îndemnuri înspăimântă de-a binelea. Sunt puse pe seama fanatismului religios. Dacă în România ar fi difuzate prin mass media, ar fi considerate forme de destabilizare a ordinii de stat, acte teroriste. De ce oare?
E simplu. Orice încercare de revenire la o ordine creştină este considerată un act de transgresiune a poruncilor treimii „Bani, Tehnologie, Confort“ de care trebuie să asculte fiecare român. Altfel spus, este un act de încălcare a tabuurilor postmoderne. Un secularicid care trebuie aspru pedepsit.
Să avem însă curajul să gândim posibilitatea ieşirii din secularitate. Să luptăm din nou pentru reîntemeierea ordinii creştine în România. Ce s-ar întâmpla dacă, de mâine, tancurile secularizării nu ar mai ocupa România? Dacă poporul român n-ar mai trăi după legile negustorilor de iluzii şi ale „creditorilor noştri“, ci după înainte rânduirea lui Dumnezeu?
Iată ce s-ar întâmpla:
În primul rând, s-ar rezolva criza duhovnicească, socială şi economică prin care trece ţara.
Aşa cum susţine pe drept cuvânt Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, criza este o consecinţă logică a „răsturnarii întregii firi“. A răsturna firea nu poate fi decât o agresiune împotriva omului şi naturii, un triumf al morţii asupra vieţii. Energiile demonice sunt o forţă parazitară, o agitaţie anormală prin care lucrurile sunt deplasate în mod accelerat către o stare de entropie generalizată. Privită din perspectiva unui om de ştiinţă de la Universitatea Yale, „răsturnarea firii“ creatoare de moarte se produce atunci când „procesele se mişcă prea departe de punctul de echilibru, încep să fluctueze haotic şi să se bifurce… Ultima zvâcnire a actualului sistem, înainte de moartea sa, va fi îndatorarea statelor, în special în aşa-zisele economii emergente, până la punctul falimentului. Sistemul istoric în care trăim este într-o criză structurală şi nu va supravieţui“1.
Moartea lumii de azi nu este o pedeapsă divină, moartea nu vine de la Dumnezeu care a creat o lume „foarte bună“. Diavolul l-a împins pe om să greşească, iar prin păcat omul s-a separat de divinitate, ceea ce i-a adus în mod fatal moartea: „Dumnezeu este viaţa; pierderea vieţii este moartea. Astfel, Adam şi-a pregătit moartea prin separarea sa de Dumnezeu“, spune Sfântul Irineu. În mod indirect, prin păcat, Diavolul introduce în creaţie moartea, întrucât „plata păcatului este moartea“ (Romani 6:23).
Treimea „Bani, Tehnologie, Confort“ este necrofilică, procese şi fenomene morbide desfigurează omul şi îi amputează vieţii plinătatea ontologică. „Viaţa a ajuns doar un interval de timp nederminat între două date: a naşterii şi a îngropării… Când te adresezi tinerilor şi îi întrebi: De ce iei droguri, fiule?… ei îţi răspund: Spuneţi-mi dumneavoastră, de ce să nu iau? Nu sper nimic, nu aştept nimic, singura mea bucurie este când înfig injecţia şi călătoresc (în alte lumi)… când atragi atenţia unui tânăr că luând droguri va muri, el îţi răspunde cu un zâmbet tragic: Nu înţelegeţi că eu iau droguri ca să trăiesc?“
Într-o astfel de lume, totul devine catatonic sau agitat de o energie entropică. Nu numai banii se fabrică din nimic (fiat money), o întreagă civilizaţie este construită pe imagini goale care au pretenţia de a avea o consistenţă ontologică. Românilor li se injectează mereu iluzii pentru a-i împiedeca să înţeleagă găunoşenia lumii în care trăiesc.
„Elitele“, vedetele, politicienii – pseudopersoane ale unei pseudorealităţi. În Roma antică s-ar fi numit larve, „cadavre“ sau „măşti astrale“. Goale pe dinăuntru, „personalităţi“ nu în substanţă, ci prin maimuţăreală, sunt precum vampirii care se fixează pe faţa celor vii, împrumutându-le chipul lor livid.
Ne întrebăm: cum reuşeşte oare diavolul să fie atât de eficient în lumea de astăzi? Să vândă moartea sub brandul vieţii? Să provoace haos şi suferinţă în numele „dreptului la fericire“? De ce oare „am ales bunăstarea contrafăcută şi am pierdut Libertatea persoanei noastre, am pierdut Libertatea ţării noastre?“ De ce ne mai încredem în „înţelepciunea diavolească“, „înţelepciunea fruntaşilor veacului acestuia“2?
Ne încredem în fantasme fiindcă diavolul este creator de visuri, „realităţi prin aderare“. O iluzie la care aderi se substituie realităţii concrete. Visul devine mai real decât realitatea când aderi necondiţionat la imaginile lui convergente. În vis nu iei distanţă, pentru a evalua ceea ce ţi se întâmplă. Românii au aderat necondiţionat la miturile şi idolii EUropeni, la promisiunile politicienilor, la visul unei fericiri confortabile într-un Occident aflat în plină dezagregare economică şi morală. În ultimii douăzeci de ani, o inginerie drăcească ne-a făcut să credem că, brusc, „totul se potriveşte la fix“, se echilibrează confortabil, fără efort. Halucinaţia tehnoglobalistă s-a impus şi în România drept „calea modernizării“ prin adecvarea ei la aspiraţiile, temerile şi imaginea de sine a unor sclavi care, pentru câteva clipe, s-au visat… fericiţi. Raţionalitatea incoerenţei, caracteristica stării demonice şi echivalentele ei în plan psihopatologic (alcoolism, droguri, nebunie, desfrâu) au devenit modul de funcţionare a clasei politice, a „elitelor“ intelectuale şi a mass mediei.
În aceste condiţii, cum să demontezi giganticul mecanism de iluzionare a lumii moderne? Cum să-şi regăsească echilibrul poporul român „în ultimele stagii ale economiei mondiale capitaliste?“
Evident, toate acestea nu se pot rezolva printr-o nouă politică fiscală sau un alt împrumut la FMI. Sau prin fuga din ţară. Sau printr-o revoluţie care ar instaura o nouă anarhotiranie. N-am face decât să aducem noi ofrande aceloraşi idoli, să schimbăm un idol cu altul. A trecut vremea jumătăţilor de măsură. Ceea ce, întru Adevăr, contează este Persoana şi înlocuirea secularismului printr-o ordine creştinească. O Românie teocratică.
Fără nici o îndoială, perspectiva recreştinării spaţiului public românesc şi adoptarea unui model economic în concordanţă cu morala creştină le dă fiori reci securiştilor şi liber-schimbiştilor dâmboviţeni. Furioşi, negustorii de popoare, marii preoţi ai secularizării ne vor afurisi; într-o lume în care templul lor stă să cadă, anatemele drăceşti vor rămâne însă fără efect. Cum fără efect vor rămâne şi apelurile permanente, „să nu facem nimic!“, venite din partea unor creştini, aşezaţi confortabil în rugăciuni şi teologhisiri; ei au uitat că „Dumnezeu nu ne-a dat duh de frică, ci putere şi dragoste“3.
Puterea noastră într-o reînnoită ordine creştină este ACŢIUNEA. Un cuvânt care-i înspăimântă atât pe secularişti cât şi pe ortodocşii trăitori în duh de frică şi nevolnicie. Şi unii şi alţii concep acţiunea în mod instrumental, ca o tehnică menită să producă nişte schimbări mecanice. Pentru adevăraţii creştini „a acţiona“ are însă cu totul alt înţeles. Înseamnă a trăi creştineşte, a fi treaz-viu în mijlocul unei lumi idolatre care a pierdut capacitatea de a se mai bucura de viaţa întru Hristos: „Nu vă miraţi, fraţilor, dacă lumea vă urăşte. Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi: cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte“ (1 Ioan, 3:13,14.).
Trezvirea este mărturisire neîncetată a lui Iisus Hristos. „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri“ (Matei 10:32). Această mărturisire implică însă responsabilitate şi acţiune jertfelnică din partea creştinului. Dacă nu ai curajul să-l mărturiseşti pe Hristos înaintea ateilor, masonilor, sataniştilor, habarniştilor, imbecililor şi tuturor închinătorilor la idoli, dacă îl mărturiseşti doar „în forul tău interior“ sau pe blogurile „prietene“, dacă nu te interesează decât „mântuirea ta“ şi nu te apleci la durerile păcătosului de lângă tine, dacă refuzi să confrunţi situaţiile reale fiindcă, oricum, „nu mai este nimic de făcut“ – înseamnă că, duhovniceşte, eşti mort. Te-au pecetluit, ba chiar te-au betonat de-a dreptul, înainte ca dracul să-ţi fi arătat blestematul de cip.
Nici creştinii „călduţi“, care vor să creeze punţi de aur între creştinism şi lumea idolatră, nici cei care fug de lume ca nu cumva să-şi asume consecinţele practice ale condiţiei de creştin nu vor dărâma idoli, nu vor întrona o ordine teocratică în România. Vor continua să viermuiască în interstiţiile Sistemului, primii coabitând cu Mamona, Tehnologia şi Confortul, ceilalţi fixaţi pe o mântuire în afara istoriei. Mai devreme sau mai târziu, ei vor fi asimilaţi „veacului acestuia“.
România teocratică va fi restaurată de către trezvitorii Bisericii nesecătuiţi încă de spiritul lumii. Unii dintre ei sunt persoane înduhovnicite, alţii doar oameni de rând cu frica lui Dumnezeu. Uniţi prin puterea harului, ei vor avea curajul să încalce tabuurile „lumii acesteia“, să răspundă chemării Lui de a o judeca în lumina Parusiei: „Nu ştiţi, oare, că noi vom judeca pe îngeri? Cu cât mai mult cele lumeşti?“ (1 Corinteni 6:3).
Aceşti trezvitori nesecătuiţi vor fi lumina ţării noastre. Ei nu vor mai sta ascunşi, nu vor ţine lumina lor sub oborocul secularizării. Va veni în curând ziua când o vor pune în sfeşnicele culturii, educaţiei, economiei ca să lumineze pentru toţi casa României. Fiecare familie creştină, fiecare parohie va fi precum „o cetate aşezată pe vârf de munte“ (Matei, 5:14): va radia speranţă şi „va îmbrăţişa întreaga societate locală“4.
Secularizarea ne-a separat de Dumnezeu dar ne-a îndepărtat şi de realitatea noastră personală. De copii şi străbuni, de gospodăria şi satul nostru. Doar o ordine creştină ne mai poate trezi la realitatea vie, complexă care nu poate fi pecetluită prin teorii şi formule.
Astăzi două ideologii se înfruntă. Una este optimistă; presupune creştere liniară nelimitată, încredere în progresul tehnologic şi un univers fără limite energetice. Cealaltă, pesimistă, se inspiră din scenariul funest al celei de-a doua legi a termodinamicii şi presupune degradarea ireversibilă nu numai a resurselor energetice, dar şi a unor sisteme sociale şi economice din ce în ce mai abstracte şi mai complexe. Ordinea creştină se plasează dincolo de optimism şi pesimism, dincolo de orice determinism (istoric, tehnologic, termodinamic) şi ideologie.
Lumea căzută se îndreaptă inexorabil spre sfârşitul ei. Numai acel sfârşit, doar de Tatăl ştiut, va fi însă definitiv, complet pecetluit. Până atunci nimic nu poate fi predestinat, nimic nu poate să ne fure nădejdea, căci Iisus Hristos ne-a eliberat din robie „cu un preţ“. O Românie teocratică ne-ar feri să mai devenim din nou robi.
Note
1 Immanuel Wallerstein, „Economia globală nu o să-şi revină, nici acum, nici altădată“, http://atreiafortaromâniaprofunda.blogspot.com/2011/01/economia-globala-nu-o-sa-si-revina-nici.html.
2 http://atreiafortaromâniaprofunda.blogspot.com/2011/01/enciclica-sfantului-sinod-al-bisericii.html.
3 Ibidem.
4 http://atreiafortaromâniaprofunda.blogspot.com/2011/01/enciclica-sfantului-sinod-al-bisericii.html.
Wheeler Catlett, the Study, and Democracy
Acum 5 ore
Un comentariu:
Extraordinare idei cuprinse in acest articol! Daca nu sunt traduceri, sau idei ale altor oameni, ma inclin in fata dvs!
Cand am ajuns pe la jumatatea articolului, mi-a trecut prin minte o idee: daca tot pierdem (unii dintre noi) timpul cu jocuri on-line, oare nu s-ar putea concepe un "joc" care sa contribuie la cresterea duhovniceasca a userului?
Stiti ca exista unele jocuri prin care "castigi" diverse (puncte de experienta, monezi, etc) daca faci click pe butonul "work", "fight", sau "recolteaza", "seamana", "cumpara", etc. Ei bine, oare nu exista vreo minte ingenioasa care ar putea gandi un astfel de joc al carui obiectiv sa fie aplicarea in viata reala a adevaratei trairi duhovnicesti, crestinesti? Stiu ca, aparent, se cam exclud una pe alta - internetul si infranarea de la pierderea timpului, dependenta de jocuri si rugaciunea - insa... daca fiecare "cucerire" tehnica poate fi utilizata si in scopuri bune si in scopuri rele, posibil sa reusesti a invata "sa-ti alegi ca ideal omul duhovnicesc, in loc de oligarhul sau fotbalistul de astazi."
Eh, e doar o idee fugara, maine daca am s-o citesc am sa incep sa rad de mine..., asa cum ar face orice om normal la cap...
Acum sa incerc sa citesc si a doua jumatate a articolului. :)
Trimiteți un comentariu