Spre sfârşitul Războiului Pacificului (1944-1945), armata americană a înfiripat în Burma (actualul Myanmar) un serviciu de evacuare a răniţilor cu elicopterul, care îi transporta rapid în spatele frontului spre a primi îngrijiri medicale. Sistemul a fost perfecţionat în războaiele din Coreea (1950-1953) şi din Vietnam (1955-1975) şi devenise atât de eficient, încât în 1966 un raport al Academiei Naţionale de Ştiinţe referitor la morţile şi mutilările cauzate de accidente avea să şocheze prin constatarea că un militar rănit pe câmpurile de luptă din Vietnam avea mai multe şanse de supravieţuire decât dacă ar fi fost implicat într-un accident de circulaţie în California. Iar explicaţia nu stătea atât în diferenţa de viteză dintre ambulanţă şi elicopter, cât în eficienţa echipelor de infirmieri ai armatei, pregătiţi anume pentru a oferi primul ajutor şi asistenţă pe drumul până la o unitate spitalicească. Era o perioadă în care şi în Europa se discuta aprins despre îmbunătăţirea serviciilor de urgenţă şi se făceau experimente în această direcţie.
Prima unitate funcţională de paramedicină (din gr. para- „lângă, alături de“ + medicină) a fost creată la Los Angeles, California. Două idei simple stăteau la baza creării ei. Prima, că a trimite medici la locul unui accident e o risipă de resurse. Ar fi suficienţi o mână de oameni pregătiţi pentru a oferi strict primul ajutor. A doua idee, care ţinea de organizare, a fost aceea că noile echipe ar putea profita de infrastructura unităţilor de pompieri, care oricum se prezentau în câteva minute la locul unui accident. Modelul a fost contaminant, replicându-se în toate marile oraşe americane.
Pentru a citi articolul integral în „Ziarul de duminică“ click AICI.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu