Decorul şi peisajul ne vin (nu numai nouă, ci şi altora) din franceză, unde s-au născut, prin secolul al XVI-lea, din cuvinte de sorginte latină: décor din décorer (la rându-i, din lat. decorare “a orna, a înfrumuseţa”), iar paysage din pays “ţinut, ţară” (la rându-i, din lat. pagensis “locuitor al unui pagus, al unui district (din Galia şi Germania)” şi, prin extensie, “teritoriul locuit”). Deosebirea originară, fundamentală, dintre decor şi peisaj ar fi aceea că decorul este creat de om, dornic să înfrumuseţeze mediul în care trăieşte, pe când peisajul, priveliştea asupra unui colţ de natură, este oferit vederii, în toată splendoarea lui, ca atare, fără a mai avea nevoie de podoabe artificiale. Asta a fost, însă, la începuturi… Acum, decorul şi peisajul tind să se confunde. Iar tendinţa s-a născut încă din interiorul limbii franceze, unde sensul cel mai recent al lui décor, conform Petit Robert, este acela de “aspect exterior al mediului în care se produce un fenomen; ambianţă, cadru, mediu, peisaj”. Decorul şi-a pierdut, aşadar, subiectivitatea conferită de intervenţia (= paternitatea) omului şi s-a obiectivat, parţial, preluând sensul lui peisaj. „A dispărea în decor“ poate însemna, de fapt, “a se pierde în peisaj” (adică în natură): „[A] salutat frumos echipajul şi pasagerii, cerându-şi scuze pentru deranj, şi s-a paraşutat, dispărând fără urmă în decor“ (Adev. 21 IX 01 p. 12). Cum, însă, orice drum are două sensuri, înspre şi dinspre, nu numai peisajul devine decor, ci şi invers: „«Vieţaşii» ar face orice, numai să mai schimbe peisajul“ (G. 27 III 07 p. 11), în acest exemplu peisajul fiind, de fapt, decorul închisorii.
Atât de mare este atracţia pe care o exercită unul pentru celălalt, încât peisajul şi decorul ajung să fie interşanjabile în numeroase sintagme:
Pentru a citi articolul integral în „Ziarul de duminică“ click AICI.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu