La taclale cu un editor (7)

Nu mi-a plăcut învăţământul – nu aşa cum l-am cunoscut, între două trenuri şi cu gâgâlici care, de vineri la prânz până luni dimineaţă uitau aproape tot ce făcuserăm în săptămâna trecută. Programa şcolară era inaplicabilă (trebuia să-i învăţ pe copii de clasa a doua forma pasivă a verbelor) iar manualul (dacă bine-mi amintesc, unul singur pentru toţi cei trei ani ai ciclului primar în care se studiau limbile moderne), cu lecţii instructive precum o vizită în uzina unde munceşte tata ca strungar şi alta la o cooperativă agricolă de producţie, după ce-l foloseai, simţeai nevoia să mergi să te speli pe mâini. Eram tânăr, plin de energie, dar pentru sistem, mult mai mult decât formarea şi perfecţionarea profesională conta să convingem părinţii elevilor din ciclul primar de importanţa alegerilor în viaţa democraţiei socialiste şi să-i înduplecăm să pavoazeze sălile de clasă în care urma să se organizeze secţii de votare cu goblenuri, covoare, perdele şi feţe de masă aduse de acasă… Nu-mi puteam reprima impresia că-mi iroseam anii cei mai rodnici, că eram captiv într-o colivie. Iar cei care, din păcate, aveau de suferit de pe urma furiei mele de neputinţă erau sărmanii copii, cu care nu aveam pic de răbdare.

Pentru a citi întreg articolul click AICI.

La taclale cu un editor (6)

Anul pe care l-am petrecut ca profesor navetist pe ruta Bucureşti-Alexandria ar trebui să-l adaug la cele şaisprezece luni de chin ale armatei.
Principala mea îndeletnicire între septembrie 1977 şi iulie 1978 a fost naveta, restul vieţii şi al preocupărilor furişându-se prin intervalul dintre două trenuri. Făceam de fapt două navete: una zilnică, la Alexandria, şi una săptămânală (sau aproape săptămânală) în Dobrogea, la soţie şi la copil. Bucureştiul era punct de tranzit. Ajunsesem să urăsc gările şi trenurile, România gregară, soioasă, forfotitoare, inutil şi gălăgios grăbită, lipsită de respect pentru tihna celui de alături.
Pentru a citi întreg articolul pe ziuaonline click AICI.

La taclale cu un editor (5)

Eram singurul profesor de spaniolă din oraş, refuzasem să-mi completez norma cu ore de educaţie fizică, muzică sau desen tocmai ca să-mi păstrez independenţa şi demnitatea, atât cât era posibil pe atunci. Primeam trei sferturi din salariul de stagiar în primul an, 850 de lei în loc de 1200, iar naveta mă costa 800 (abonamentul nu costa mult, dar suplimentele de accelerat erau ruinătoare). Munceam ca să-mi plătesc drumul la muncă şi înapoi… Şi nici nu mai puteam adormi uşor fără ţăcănitul roţilor de tren. Şi ajunsesem să-i urăsc pe vilegiaturiştii pentru care mersul cu trenul, o dată pe an, era o aventură în sine, celebrată prin exclamaţii, vânzoleală, discuţii stridente şi agitaţie inutilă – nu ne lăsau să dormim pe noi, navetiştii, care ne trezeam în fiecare zi la patru şi jumătate.
Pentru a citi articolul click AICI.

La taclale cu un editor (4)

Am început facultatea în mansarda dinspre Arhitectură a Universităţii şi tot acolo am terminat-o.

Nimeni nu a socotit necesar să ne prezinte, bobocilor speriaţi care eram, facultatea, organizarea pe catedre, să ne plimbe prin săli şi să ne vorbească despre figurile severe care vegheau de pe pereţi. În schimb, cursurile propriu-zise, amânate după episodul leguminos de la Flora, au început cu o introducere în viaţa bibliotecii de sub acoperiş. Acolo se adunau, împinse de forţa irepresibilă a cuvântului devenit carte, sevele, aromate sau pestilenţiale, distilate din deceniile de trudă şi zbatere a celor trei etaje de dedesubt. O doamnă trecută de vârsta pensiei, filiformă, de o eleganţă austeră, purtătoare de aparat auditiv (ca să nu ne mai ascundem după degete: surdă bocnă) ne-a expus, cu o pasiune de călugăriţă, ispita sfântă a bibliotecii, minunăţiile pe care le adăpostea, modul de organizare şi toate celelalte secrete care aveau să ne ajute în următorii patru ani să accedem la cartea existentă în 4 sau 5 exemplare pentru cei 200 sau mai mult de cititori (pe vremea aceea nu existau xeroxuri)…

Pentru a citi restul articolului click AICI.