Nu mi-a plăcut învăţământul – nu aşa cum l-am cunoscut, între două trenuri şi cu gâgâlici care, de vineri la prânz până luni dimineaţă uitau aproape tot ce făcuserăm în săptămâna trecută. Programa şcolară era inaplicabilă (trebuia să-i învăţ pe copii de clasa a doua forma pasivă a verbelor) iar manualul (dacă bine-mi amintesc, unul singur pentru toţi cei trei ani ai ciclului primar în care se studiau limbile moderne), cu lecţii instructive precum o vizită în uzina unde munceşte tata ca strungar şi alta la o cooperativă agricolă de producţie, după ce-l foloseai, simţeai nevoia să mergi să te speli pe mâini. Eram tânăr, plin de energie, dar pentru sistem, mult mai mult decât formarea şi perfecţionarea profesională conta să convingem părinţii elevilor din ciclul primar de importanţa alegerilor în viaţa democraţiei socialiste şi să-i înduplecăm să pavoazeze sălile de clasă în care urma să se organizeze secţii de votare cu goblenuri, covoare, perdele şi feţe de masă aduse de acasă… Nu-mi puteam reprima impresia că-mi iroseam anii cei mai rodnici, că eram captiv într-o colivie. Iar cei care, din păcate, aveau de suferit de pe urma furiei mele de neputinţă erau sărmanii copii, cu care nu aveam pic de răbdare.
Pentru a citi întreg articolul click AICI.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu