Eram singurul profesor de spaniolă din oraş, refuzasem să-mi completez norma cu ore de educaţie fizică, muzică sau desen tocmai ca să-mi păstrez independenţa şi demnitatea, atât cât era posibil pe atunci. Primeam trei sferturi din salariul de stagiar în primul an, 850 de lei în loc de 1200, iar naveta mă costa 800 (abonamentul nu costa mult, dar suplimentele de accelerat erau ruinătoare). Munceam ca să-mi plătesc drumul la muncă şi înapoi… Şi nici nu mai puteam adormi uşor fără ţăcănitul roţilor de tren. Şi ajunsesem să-i urăsc pe vilegiaturiştii pentru care mersul cu trenul, o dată pe an, era o aventură în sine, celebrată prin exclamaţii, vânzoleală, discuţii stridente şi agitaţie inutilă – nu ne lăsau să dormim pe noi, navetiştii, care ne trezeam în fiecare zi la patru şi jumătate.
Pentru a citi articolul click AICI.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu