Cultura română de astăzi: chimică sau organică?

de Gheorghe Fedorovici

Dificultatea definirii „culturii” este determinată de complicata evoluţie istorică a termenului, de sensurile specializate adăugate o dată cu modernitatea, [1] dar mai ales de faptul că avem de-a face cu un termen atît de cuprinzător. Cultura este coextensivă cu viaţa omului, ea se află tot atît de mult în acţiunile lui, cît şi în rezultatele acestor acţiuni. Existenţa culturală a omului o însoţeşte astfel pe cea biologică, ajungînd să o cuprindă, adică să o definească. Cultura ne spune că nici un gest omenesc nu este doar trupesc sau doar spiritual; ea este numele regnului uman, adică al mediului unde orice produs material este „întruparea” unei idei, iar orice idee aspiră să se „întrupeze”. De aceea, doar ordinea umană este creatoare în univers. Prin fiecare acţiune şi prin fiecare gînd, omul cultivă „lumea” şi se cultivă totodată pe sine.

Aşa cum ne îndeamnă însă etimologia cuvîntului, pentru a înţelege mai bine sensul culturii este util să ne întoarcem la unul din sensurile ei primare, acela de cultivare a pămîntului. Tocmai pentru că agricultura este o arhi-cultură, ea continuă să păstreze adevărul esenţial al culturii – atît în sensul ei vital imediat, ca asigurare a vieţii, dar şi în sens spiritual ultim, ca legătură a oamenilor între ei, vii şi răposaţi, ca transmisiune şi reînnoire a vieţii. Iar dacă agricultura ne poate ajuta să înţelegem mai bine esenţa culturii, înseamnă că ea ne poate ajuta în egală măsură să înţelegem criza culturii actuale – sterilitatea ei, urîciunea ei pustiitoare.

Pentru a citi restul articolului pe blogul „Cumpăna. O viziune ortodoxă“ click AICI.