Un model concret de industrie în reţea

Vă oferim, în traducere, un post din 2 februarie 2010, de pe blogul mutualismo.org.

Industria textilă din Prato

Astăzi am să prezint un caz pe care l-am amintit în alte articole dar pe care nu l-am expus niciodată mai amănunţit: este vorba de experienţa uimitoare a producţiei în reţea şi la scară mică din Prato, Italia. În ultima vreme s-ar părea că toate întreprinderile bune apar acolo, în pofida relei guvernări.

Prato este capitala unei regiuni din Toscana şi acolo se concentrează cea mai importantă industrie textilă a lumii. În prima jumătate a secolului XX, industria de acolo era dominată de câteva întreprinderi mari, care pe la jumătatea anilor ’60 au început să se divizeze. Patruzeci de ani mai târziu, în anul 2000, erau mai bine de 15.000 de întreprinderi mici, cu mai puţin de cinci lucrători fiecare. Şi, încă şi mai important: nu era vorba de întreprinderi rudimentare, ci de firme care utilizau utilaje moderne şi personal calificat. Pentru a profita de avantajele economiei de scară, companiile au stabilit alianţe pentru a acoperi achiziţiile de la furnizori şi a finanţa cercetarea şi dezvoltarea (la fel cum se întâmplă în Emilia-Romagna).

Pentru a coordona interacţiunea dintre întreprinderi s-a creat un grup de agenţi numiţi impannatori. Când vine o comandă prea mare pentru o singură întreprindere, impannatori au sarcina de a ţese reţele de lucru între companii care să execute comanda. Dar, aşa cum arată Thomas Malone, aceşti agenţi nu trebuie în nici un caz confundaţi cu ceea ce se numeşte senior executives care ar conduce reţeaua, pentru că nu o controlează:

„Nu există un director general (CEO) al industriei textile din Prato. Fiecare întreprindere hotărăşte singură cu cine face afaceri şi în ce condiţii. Din toate aceste interacţiuni descentralizate rezultă unele dintre cele mai bune ţesături oferite industriei modei din toată lumea“.

Nu este întâmplător că acest gen de întreprindere a apărut într-un sector (textilele) în care cererea este extrem de volatilă şi nu există – la ora actuală – un sistem rigid de patente. Motivul descentralizării este, înainte de toate, nevoia de a menţine o producţie flexibilă care să poată face faţă marilor comenzi din epoci cu activitate intensă, dar şi să menţină un oarecare nivel de rentabilitate în anii cu vaci slabe (datorită costurilor fixe reduce) şi să facă posibilă trecerea de la un produs la altul în funcţie de capriciile cererii.

Poate că dacă ar dispărea unele privilegii precum licenţele, barierele de import, scutirile fiscale pentru deprecierea capitalului, subvenţiile pentru cercetare-dezvoltare şi, mai ales, subvenţiile pentru transport, marile întreprinderi s-ar dizolva în acest sector aşa cum se dizolvă o pastilă efervescentă într-un pahar cu apă. Dar după timidele liberalizări din anii 70, 80 şi 90, politicile statale „anti-criză“ par să urmărească a întări ierarhia, corporaţiile şi parazitarele birocraţii statale şi pseudoprivate.

Bibliografie: Thomas Malone, Viitorul muncii