Joi, seara târziu, am primit un telefon de la o inimoasă prietenă (altfel, cu inima slăbită) care m-a întrebat, entuziasmată, dacă ştiam că a doua zi, vineri 29 octombrie, la ora 11, va conferenţia la Intercontinental Muhammad Yunus, Nobelul pentru pace din 2006, creierul şi sufletul revoluţionarei instituţii numite Grameen Bank. Nu ştiam. De unde să aflu…? Din presă? Presa noastră nu suflase o vorbă, avea teme mai importante de măcinat – ce-a mai zis Boc, ce-a mai spus Băsescu, ce-a mai trăncănit Antonescu, ce-a mai proorocit Ponta, lucruri serioase, pline de substanţă. Am intrat pe net, am gugălit „Grameen Bank“ şi „Bucureşti“ şi am ajuns la o anemică ştire pe HotNews care anunţa evenimentul – nimic despre organizatori, nici o vorbă despre condiţiile de acces. M-am consolat împreună cu prietena vestitoare că n-avem ce căuta acolo, mai mult ca sigur invitaţii au fost aleşi pe sprânceană de cine ştie ce fundaţie sau organizaţie la care nu avem acces.
Dimineaţă m-am sculat însă mai încrezător şi mi-am zis că trebuie să încerc să intru la conferinţă – dacă reuşesc, bine, dacă nu – nu. Aveam de făcut un drum la bancă (BCR), să duc un teanc de acte unei doamne care se ocupă de „clienţi micro“ ca mine. Am predat vraful de hârtii (aproape o jumătate de copac sacrificat pentru a deveni suport de ştampile şi semnături), iar gracila doamnă l-a verificat cu ochi neiertător de expert în proceduri. Slavă Domnului, era în regulă! Puteam să mai stau puţin, cât se duce să adune semnăturile şefilor sau preferam să mai vin o dată în zilele următoare să iau exemplarele mele? Nu pot să stau, am zis, ştiţi, la ora 11 e conferinţa lui Yunus de la Grameen Bank la Inter şi tare mult aş vrea să asist şi eu, mă duc să încerc, poate-poate reuşesc să intru. Aţi auzit de Grameen Bank? Nu auziseră (în birou sunt mai multe drăguţe doamne şi domniţe). Le-am prezentat în câteva fraze, cu un entuziasm pe care nu mi-l putem reprima, fenomenul Grameen Bank, sub privirile neîncrezătoare ale asistenţei. „Din câte povestiţi e… o chestie neserioasă… trebuie să fie vreo şmecherie la mijloc…“ „E greu de făcut aşa ceva, la noi nu au încredere soţii unul în celălalt, dar să aduni grupuri de oameni care să garanteze unii pentru alţii…“ Am fugit de neîncrederea lor spre Inter. În faţa intrării, pe trotuar, un zdrahon cu părul periuţă şi cu privire în care sticlea coeficientul de inteligenţă. „Ştiţi cumva unde e conferinţa de la ora 11?“ Nu ştia, evident. M-a însoţit în hol, unde a consultat un şefuleţ, care-i venea până pe la cataramă, unde e o conferinţă de presă. Nu conferinţă de presă, am corectat eu, conferinţa profesorului Yunus de la Grameen Bank. Şefuleţul s-a dus la un panou, s-a uitat acolo şi a dat verdictul: evenimentul organizat de BCR, la etajul 21. M-a pufnit râsul – Muhammad Yunus, preşedintele Grameen Bank, simbolul afacerilor sociale, conferenţiază la Bucureşti sub aripa protectoare a Băncii Comerciale Române…!? La Intercontinental, la etajul 21!? Dumnezeule, conferinţa asta e sinteza contrariilor! Fie profesorului Yunus nu i s-a explicat ce simbolizează Intercontinentalul şi BCR în România, fie BCR-ul nu ştie ce a făcut şi ce simbolizează profesorul Yunus… Fie… Am fost oprit din ţesutul ipotezelor de clopoţelul ascensorului, care ajunsese la parter. În lift m-a pufnit din nou râsul, pentru că mi-am amintit că nu era o jumătate de ceas de când într-un birou al BCR fusesem privit cu neîncredere amuzată când rostisem numele Yunus şi Grameen. M-am stăpânit, însă, pentru că nu voiam să-i trezesc zdrahonului bănuieli de instabilitate psihică. Am ajuns la 21, pe hol mese cu pahare pentru trataţia de după şi câţiva roboţei becerei, tinerei nenaturali îmbrăcaţi fără gust pentru că sunt puşi să se îmbrace corporatist, arborând un zâmbet chinuit când li te adresezi. M-am îndreptat spre unul dintre ei: Eşti de la BCR? Da. Intrarea e liberă sau pe bază de invitaţie? l-am luat pe ton de procuror. S-a holbat aproape îngrozit la mine, de parcă aş fi rostit o blasfemie: Cum să fie liberă…? Intră numai invitaţii… Dumneavoastră aţi primit invitaţie? Nu, m-am smerit eu brusc, nu am primit, dar tare mult aş vrea să ascult conferinţa asta. Am aflat de ea aseară, pe net, şi am venit să încerc, poate reuşesc să intru… De unde sunteţi dumneavoastră…? Sunteţi ziarist…?, m-a interogat semi-dulce. Nu sunt de la presă, sunt de la o editură, dar mă interesează foarte mult subiectul… Aşteptaţi puţin, i s-a terminat brusc aerul semi-dulce şi a devenit demi-sec, nu eu mă ocup de asta, trebuie să vină colega mea, e puţin plecată… Aşteptaţi acolo… şi a făcut un semn vag cu mâna. După un minut a apărut lângă uşa sălii de conferinţe o roboţică becerică zâmbărică şi mieroşică. Cum vă numiţi? mi s-a adresat fără să ridice ochii de pe lista cu invitaţi. Păi, am zis eu, nu sunt pe listă, nu am primit invitaţie, dar tare mult aş vrea să asist la conferinţă… Nu se poate, dacă nu aţi primit invitaţie nu puteţi intra, noi am trimis invitaţii la presă, locurile sunt limitate. Nu puteţi face o excepţie…? am îndrăznit eu, poate nu vine cineva şi rămâne vreun scaun liber… Stau şi în picioare… Nu se poate, mi-a tăiat-o plină de sirop de zahăr piariţa beceriţă, e un eveniment exclusivist. O să vedeţi la televizor. (Fac pariu că dulce-amăruia piariţă beceriţă habar nu are ce înseamnă exclusivist. Şi cât de departe sunt ideile şi acţiunea lui Muhammad Yunus de exclusivism, oricum ai defini exclusivismul.)
Am plecat, n-avea rost să forţez nota – venisem să încerc marea cu degetul. A fost, totuşi, o bună lecţie. Despre cum poţi deturna sau surdiniza un mesaj care ar trebui să ajungă la cât mai multă lume, ca să dărâme prejudecăţi şi să pregătească pentru lumea de mâine. Aşa, mesajul a rămas la etajul 21 de la Inter, între pereţi vătuiţi, printre invitaţii la un eveniment „exclusivist“.
Aştept, sceptic, ecourile din presă. Înţeleg că s-a lansat şi o carte…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu