Viaţa de student la filologie romanică a început, în anul 1973, la… Fabrica Flora, de pe Şoseaua Viilor, producătoare de conserve de legume, unde viitorii profesori şi traducători care urma să devenim ne-am exersat, timp de două săptămâni, într-un şopron cât Universitatea, talentele la, dacă-mi amintesc bine, curăţarea de cotor a ardeilor meniţi borcanelor de zacuscă. Ne înfăţişam acolo dimineaţa, pe răcoare, ni se prezenta un munte de lăzi până-n tavan pe care trebuia să-l biruim ca să putem pleca acasă. Fetele, covârşitor majoritare (aşa e la filologie), împrăştiate prin hală, aşezate pe lăzile răsturnate pe post de scaune, făceau munca specializată, iar cei câţiva băieţi (nu mai mult de patru sau cinci în tot anul bobocilor) le aprovizionam cu lăzi extrase din stiva înălţată pe peretele dinspre intrare-ieşire, care pe măsură ce scădea lăsa să intre în hangar razele unui soare milostiv de octombrie. Era vremea frunzelor ruginii şi a aleilor acoperite de covoare foşnitoare. Cu dictonul filologic „fete muncitoare, băieţi deştepţi“ atunci am făcut cunoştinţă: grăbite să iasă în lumina molcomă a începutului însorit de toamnă, fetele ne zoreau când dintr-un colţ, „Ladă!”, când din altul, „Ladă!”, iar noi, urmaşii vânătorilor din vechime, alergam pe potecile trasate ad hoc mai ceva ca nişte trăpaşi de curse. Când venea ora plecării, fetele se spălau pe mâini, se rujau şi străluceau, iar noi abia aşteptam să ajungem acasă să ne prăbuşim în pat… Cum ziceam: băieţi deştepţi, fete muncitoare. (Sper ca rândurile astea să nu ajungă sub ochii vreunei feministe militante…)
Pentru a citi restul articolului click AICI.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu