Meditând pe marginea dezastrului economic din ţara sa, Pat Buchanan, unul dintre cei mai respectaţi conservatori tradiţionali ai Americii, a scris o admirabilă pledoarie pentru naţionalismul economic. Dacă aşa stau lucrurile în SUA, cât de gravă este situaţia în România? Români, luaţi aminte!
Distrugerea Americii
Bush tatăl şi Bush fiul nu au căzut în multe privinţe de acord, dar ceva i-a unit, ceva care i-a legat şi de Bill Cinton: atitudinea faţă de protecţionism.
Toţi trei globalişti, ei au respins orice măsură federală menită a proteja baza industrială a Americii, independenţa ei economică sau salariile muncitorilor americani. Împreună, cei trei au împins America în NAFTA, în Organizaţia Mondială a Comerţului, au abolit tarifele vamale şi au acordat produselor chinezeşti acces liber pe imensa piaţă americană.
Charles McMillion de la MBG Information Services a sintetizat în 44 de pagini de scheme şi grafice rezultatele celor două decenii de experiment globalist Bush-Clinton. Sinteza poate fi numită „Indicele declinului şi prăbuşirii Statelor Unite“.
Între 2000 şi 2009, producţia industrială a scăzut pentru prima dată după 1930. Produsul naţional brut a scăzut şi el şi au dispărut locuri de muncă.
În comerţul exterior avem un deficit de 6,2 bilioane de dolari, din care 3,8 bilioane în domeniul bunurilor industriale.
Lucruri pe care le produceam odinioară în America – şi produceam de toate – le cumpărăm acum din străinătate cu bani împrumutaţi tot din străinătate.
În acest Deceniu Pierdut au dispărut 5,8 milioane de locuri de muncă, ceea ce echivalează cu una din trei slujbe existente înainte de anul 2000. Această pierdere fără precedent a locurilor de muncă a fost parţial compensată prin sporirea cu 1,9 milioane a numărului angajaţilor guvernamentali.
Deceniul trecut a fost primul din istorie în care mai mulţi oameni au lucrat pentru guvern decât în industrie – un fenomen năucitor pentru cei care îşi amintesc o Americă în care aproape o treime din forţa de muncă producea aproape toate bunurile noastre şi o mare parte din bunurile întregii lumi.
Nu vă faceţi probleme, am tot auzit, produsele străine pe care le cumpărăm sunt jucării şi produse industriale nesofisticate. Ne păstrăm joburile din sectoarele de înaltă tehnologie.
Să mă scuzaţi, dar surplusul comercial din comerţul cu produse tehnologice avansate a dispărut în timpul primului mandat a lui Bush. În ultimii trei ani, doar în relaţia cu China am înregistrat un deficit comercial în domeniul produselor tehnologice avansate de aproximativ 70 de miliarde de dolari.
Auzim plângeri nesfârşite privitoare la dependenţa noastră de petrolul din Orientul Mijlociu.
Cea mai mare parte din petrolul importat provine din Canada, Mexic, Venezuela, Nigeria şi Angola. Şi pentru fiecare dolar pe care îl cheltuim importând petrol şi gaze naturale trimitem în afara graniţelor, pentru produse industriale, 4,20 dolari. De ce ar fi dependenţa de Golful Persic, pentru o fracţiune din petrolul pe care-l consumăm, o primejdie mai mare decât dependenţa imensă şi crescândă faţă de China în acoperirea nevoilor vieţii naţionale?
Cât de mare este această dependenţă?
China reprezintă 83% din deficitul comerţului exterior american în domeniul producţiei industriale şi 84% din comerţul cu produse electronice şi utilaje.
În ultimul deceniu, în relaţia cu China, deficitul nostru comercial în sectorul bunurilor industriale a fost de 1,74 bilioane de dolari, ceea ce explică de ce China, cu rezerve de aproape 3 bilioane de dolari, deţine ipoteca asupra Americii.
Săptămâna aceasta, o ştire anunţă că Detroitul, forja şi furnalul Arsenalului Democraţiei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, plănuieşte să dărâme o pătrime din oraş pentru a-l transforma în pământ agricol şi păşune. Nu cumva deficitul comercial de 1,2 bilioane de dolari înregistrat de industria auto în deceniul trecut a contribuit la uciderea Detroitului?
Şi dacă scopul nostru a fost într-adevăr să ajutăm, prin NAFTA, Mexicul vecin, gândiţi-vă la aspectul următor. Socotite în dolari, importurile de textile din China sunt acum de cinci ori mai mari decât valoarea combinată a importurilor din Mexic şi Canada.
Adăugând valoarea exporturilor la PIB şi scăzând deficitul comercial, constatăm că deficitele comerciale s-au ridicat în medie la 500-600 de miliarde anual timp de zece ani, trăgând Statele Unite în jos şi ridicând China la nivelul unei puteri mondiale.
Cu toate acestea, la fel de uluitoare ca şi aceste cifre sunt indiferenţa, nepăsarea clasei noastre politice. Cum putem să explicăm atitudinea ei?
Necunoaşterea istoriei este în mod sigur una dintre explicaţii. Câţi ştiu că naţiunile moderne ajunse puteri mondiale au reuşit protejându-şi şi încurajând baza lor industrială – Marea Britanie, de la „Acts of Navigation“ din 1707 până în 1850, protecţionismul american dintre Războiul civil şi tumultuoşii ani ‘20, Germania lui Bismarck dinainte de Primul Război mondial, Rusia lui Stalin, Japonia postbelică, China de astăzi.
Nici o naţiune nu s-a ridicat la statutul de mare putere prin „comerţ liber“. De la Marea Britanie de după 1860 până la America de după 1960, „comerţul liber“ a fost politica celor care au pus consumul înaintea producţiei şi ziua de azi înaintea zilei de mâine.
Naţiunile s-au dezvoltat pe temeliile naţionalismului economic şi au decăzut prin „comerţ liber“.
Ideologia este o altă explicaţie. Până şi un adept al comerţului liber din şcoala lui Milton Friedman ar trebui să vadă dezastrul din jurul lui şi să se întrebe: Ce avantaje are America de pe urma acestor munţi de produse importate pentru a justifica ruinarea ţării ţării noastre şi a compatrioţilor noştri?
Oare nu văd ei legătura dintre deficitele comerciale şi declin?
Republicanii vor beneficia în mod sigur la alegerile din noiembrie de pe urma crizei economice a naţiunii. Dar există oare vreun semn care să ne arate ca au învăţat ceva despre economie după dezastruosul deceniu Bush?
Au ei idee cum ar putea restructura total comerţul SUA şi politica de impozitare astfel încât să corecteze cursul actual şi să prevină declinul continuu al Americii?
A văzut cineva vreun indiciu în această direcţie?
Traducere de Ovidiu Hurduzeu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu